Inchisoarea mi-a dat viata...

3. Lupta cu nebunia...

                    S-a trezit după ceva timp în întuneric. Credea , la început, că doar creierul s-a trezit şi corpul nu... şi a dat să-şi deschidă ochii. Însă fără nici un efect. Tot întuneric era. A crezut apoi că nu-şi poate deschide ochii şi şi-a dus una din mâini mai aproape de ei, să-i simtă, să vadă ce nu este în regulă. Dar mâna îi simţea deschişi. Ok...deci îi avea deschişi...dar tot era întuneric. În timp ce mintea îi era ocupată cu gânditul, inima începuse să bată mai tare şi mai des. Primul şi singurul lucru la care s-a putut gândi în acel moment a fost că nu mai poate vedea deloc. Şi a apărut astfel întrebarea "de ce?" De ce nu mai poate vedea? Iar răspunsul la aceasta întrebare a venit sub forma altor întrebari: ce s-a întâmplat? şi poate mai urgent...unde se afla?

                  Mi-e atât de frig...Oare e din cauză că nu mai văd? Ce mi-au făcut? Corpul mă doare aşa de rău... unde sunt? ce s-a întâmplat? de ce nu-mi pot aminti nimic? 

            -E cineva aici?? hmm...nici vocea parcă nu mai e a mea.

           -Hei!!! Răspundeţi!!!

             Liniste totală...şi frig...şi întuneric...norocul meu. Singură, cine ştie pe unde, proaspăt oarbă. Sorţii nu prea sunt în favoarea mea. Nici nu ştiu de ce sunt atât de dezamăgită. Oare au fost vreodată în favoarea mea?

            Un zgomot îmi întrerupe brusc şirul gândurilor. E ciudat şi mă sperie. Nu pare uman deloc. Dar mi se pare cunoscut totuşi. Până să-mi dau seama exact ce este, mă gâdilă ceva la piciorul drept. Sperietura e prea mare să mai fiu atentă la detalii şi cât mai rapid posibil mă ridic în picioare cu gândul să o iau la fuga. În ce direcţie nu ştiu, însă cât mai departe de aici. Doar că nu reuşesc să fac mai mult de un pas pentru că mă lovesc brutal de ceva dur, care cred că e un perete de piatră. Şi umed pe deasupra. M-am lovit frontal, cu forţă de el iar contactul m-a umezit şi pe mine; de abia cu acestă ocazie îmi dau seama că sunt goală complet şi mai nou...şi udă. Impactul dureros m-a dărâmat iar pe jos...pe jos, pe beton, pe rece. Unde sunt??? Ce mi-au făcut? De cât timp sunt aici? Aud iarăşi zgomotul de mai devreme. Şi se apropie din ce în ce mai mult. În ciuda durerii pe care o simt pe toată lungimea corpului de la lovitură, încerc să mă îndepărtez cât pot de zgomot, dar nu am unde. Căci nu mă târăsc mult şi mă lipesc de un perete rece şi umed. Iar zgomotul  încă se apropie. Ăsta să-mi fie oare sfârşitul? Aceasta să-mi fie pedeapsa finală? Simt că lacrimi sărate îşi fac drum pe faţa mea şi deja îmi aud suspinele, cu puţin ecou chiar. Fix în momentul muşcăturii îmi dau seama de unde cunosc zgomotul. Acum apare durerea adevărată, durerea ucigătoare, durerea venită să rămână cu mine, nu ce simţeam adineauri. Am lânga mine un exemplar de şobolan. Cu mustăţi care gâdilă, cu gheare care pot zgâria şi mai ales, cu dinţi care muşcă, taie în carne vie. Nimeni nu îmi aude ţipetele, iar dacă totuşi le aude cineva...nu intervine nimeni. Deşi nu văd decât întuneric, mâinile se chinuie să reacţioneze. Dacă spaţiul într-adevăr e mic, aşa cum cred, este o singură cale de supravieţuire aici. Eu pe el şi nu el pe mine. Frica e mare, prea mare, bătăile inimii le aud tot mai tare, îmi bubuie în cap. Trebuie să mă calmez şi să-l atrag. E singura mea şansă. Oricum nu cred că s-a îndepărtat prea mult, odată ce a dat de sânge. Nu e prima dată când pielea mea are contact cu un şobolan. Doar că atunci era ziuă şi am reacţionat imediat cum m-a atacat. Acum e beznă şi nu mai sunt sigură pe mine. Dar trebuie să pot. Nu vreau să mor aici. Indiferent unde e aici.

                "Aici" era una din camerele de carceră. "Aici" era închisă pentru că a intenţionat să atace un alt prizonier. Iar după lovitura puternică de la ceafă, dată de unul din gardieni, a trebuit să fie "pescuită" la propriu din camera de recreere, întrucât tot Rosary-ul sărise în direcţia ei. La urma urmei "a lua apărarea oricăreia din grup" era un punct foarte important şi foarte sus plasat în crezul Rosary. Era de aşteptat ca toate membrele prezente să o apere pe Silver, femeia care, peste puţin timp, o va înlocui pe Goldie. Şefa Rosary era prea bolnavă să mai reziste mult timp, şi singurul motiv pentru care Silver încă nu o înlocuise, era respectul. Goldie făcuse pur şi simplu prea mult bine de când conducea grupul. Rosary nu era doar o bandă de femei dintr-o  închisoare. Rosary avea  substanţă. Rosary însemna ceva. Goldie făcuse asta din Rosary. Goldie ERA Rosary. În primul rând era întemeietoarea. Şi conducătoarea lor de  aproape patru decenii. Nu era închisa pe nedrept, chiar săvârşise infracţiunea de care fusese acuzată şi-şi acceptase pedeapsa cu fruntea sus. "Închisoare pe viaţă". Credea în ispăşirea păcatelor pe această lume pentru a putea fi onorată de prezenţa lui Dumnezeu pe cealaltă. De altfel, toate membrele Rosary erau condamnate la detenţie pe viaţă, fără posibilitate de eliberare pe cauţiune. "O adunătură de femei fără scăpare. O pleavă de disperate care simţeau nevoia să fie în compania altora ca ele". Cel puţin asta  credeau gardienii despre ele. Însa roboţii ăia fără suflet nu vedeau dincolo de hainele lor. Dincolo de măştile lor. Cine erau ele pe interior vedeau numai ele.