Era sâmbătă.
M-am trezit amețită din cauza că era ora 13:08, iar eu nu am mâncat nimic și nici nu aveam de gând să fac asta prea curând.
Mama a venit la mine în cameră, chemând-mă la masă. Am decis că totuși e timpul să mă dau jos din pat.
- I-a loc și mănâncă.
- Nu simt nevoia să mănânc.
- Este amiază și încă nu ai mâncat nimic. Ciudat, de obicei mâncai de două ori până la ora aceasta.
- Bine, îmi fac un ceai ca să stăm la masă amândouă.
Îmi făcusem un ceai verde, singurul pe care îl aveam în casă. Nu era preferatul meu, așa că încercam să îl fac dulce, pentru a nu-i simt atât de mult gustul.
- Ce mai e pe la școală?
- Bine.
- Ți-ai mai făcut prieteni?
- Mmm..da.
- De ce nu îi inviți pe la noi?
- Nu prea au timp acum, suntem ocupați cu școala.
Mama a vrut să m-ai spună ceva, însă a fost întreruptă de sunetul unui telefon.
- Trebuie să răspund.
Doar am aprobat, gustând din ceaiul fierbinte. Sunt obișnuită ca mama să fie mereu la muncă. Chiar și acasă, nu ezită să își ajute colegii, petrecând câte vreo oră la telefon. Evitând acest fapt, mi-am văzut de băutura mea mai departe, care nu este așa rea.
- Mama, plec puțin afară.
Doar a aprobat, conținând să vorbească la telefon. Aveam nevoie de aer proaspăt, m-ai mult decât de mâncare.
***
Stăteam pe o bancă, ținând genunchii strânși la piept. Privirea îmi era îndreptată către o terasă cu mulți oameni. Oamenii se comportă diferit când sunt singuri și nu își dau seama că sunt priviți. Vedeam cum aceștia se bucură de viață, s-au doar reușesc să-și ascundă adevărata stare.
Starea mea se schimbă brusc, de la una la alta. Nu apuc să mă bucur de ceva, că sentimentele vin una peste alta, provocându-mi o stare de confuzie. Urăsc sentimentul acela când te simți singur, trist, supărat, dar nu știi de ce. Când te întreabă cineva ce ai pățit, nu prea știi ce să îi răspunzi, deoarece singur nu știi ce ai.
Venise un om care s-a așezat lângă mine, efectuând un apel înainte de a se ridica și pleca.
Priveam cum pleacă, după care m-am uitat pe scaun, văzând că i-a căzut un pachet de țigări și un bon.
Le luasem în mână cu gândul să i le înapoiez, dar era prea târziu. Se urcase în mașină, lăsând un fum slab în urma sa.
Era ora 19:55 iar eu încă nu voiam acasă. Mă tot uitam la pachetul de țigări, jucându-mă cu bricheta din buzunarul hanoracului de ieri.
- Fie ce o fi.
Luasem o țigară din pachet, aprinzând-o și cu ezitare dar și nepăsare în același timp, am tras din ea.
Mă simțeam vinovată, însă și eliberată.
- Alo!
- Ali unde ești?
- Sunt...cu niște prieteni.
- A, m-ai stai mult?
- Nu, o să mă pornesc acasă peste câteva minute.
- Bine.
