RENEGATĂ

AGONIA

          Zilele se scurgeau una după alta, dar Ana nu dădea nici un semn că și-ar reveni din starea vegetativă în care se afla aproape de două săptămâni, după  operație.
         Stela și Mircea treceau zilnic, fata era exasperată de situație, era dornică să vadă modul în care se va comporta Ana când se va trezi și o va vedea alături.
 
         Acest gând o măcina pe dinăuntru, îi dădea o stare de confuzie totală, trăia cu teama de a fi din nou refuzată.
         Începuse cursurile, dar nu mai locuia în internatul școlii, renunțase pentru a putea merge în fiecare seară la spital.

         Era sâmbătă, avea liber și aștepta cu nerăbdare întoarcerea lui Mircea de la cumpărături, pentru a putea merge să  petreacă după amiaza alături de Ana.

        Mircea știa intenția ei, și de fiecare dată când Stela rămânea singură cu Ana, el era cuprins de teamă, se temea că Ana și-ar putea reveni și ar răni-o  din nou .
 
      Înainte de a se întoarce acasă hotărî să treacă să vadă condițiile în care se află Ana. Pe culoar se întâlni cu doctorul, care îl asigură că va dura până ce îi vor reveni simțurile.
 
     Intră în salonul unde Ana zăcea, oftă lung, se apropie de pat, îi prinse mâna inertă și începu să-i vorbească:

       -Doamne, Ana, câtă suferință ai adus în sufletele noastre, cât de mult m-ai rănit cu purtarea ta, cum ai distrus iubirea ce mă ținea legat de tine, ai spulberat până și ultima picătură de speranță ce aveam  în legătură cu viitorul nostru.
 
      Mi-ai demonstrat că nu te cunosc,că  acea Ana pe care o iubeam, pentru care am sacrificat totul, nu există. Era numai un holograf, ceva imaginar.
 
       O privi lung, având impresia că văzuse o grimasă pe chipul ei.

       -Dacă mă auzi, dacă cuvintele mele au ecou în  inima ta, atunci ascultă-mă bine: Stela va petrece după amiaza cu tine, așa cum a făcut la fiecare sfârșit de săptămână. Nu vreau să o rănești din nou, a suferit  destul, sufletul ei tânjește  după   un semn că o accepți în viața ta.
         A petrecut tot acest timp rugându-se pentru viața ta, te-a numit mamă, fără să clipească, fără a lua în considerare tot răul ce i l-ai provocat de la naștere și până acum.

         Dacă mai ai o fărâmă de iubire pentru mine, atunci arată-mi că poți deveni o persoană ca aceea pe care o iubeam.
 
         Se ridică, cu un geamăt surd, suferise atât de mult după despărțire, și încă mai suferea, dar nu vroia ca Stela să afle.
 
        În naivitatea ei, l-ar fi împins să se întoarcă la cea pe care o iubea, chiar dacă asta ar fi însemnat să îl piardă din nou.
  
        La intrarea în casă, Stela îl dojeni cu blândețe:

       -Ai întârziat, la ora asta trebuia să fiu acolo. Sunt sigură că simte lipsa mea. Chiar dacă nu poate răspunde, știu că mă aude, cuvintele pătrund în creierul ei, și asta o ajută să își revină din starea de comă.

       Se întoarse spre el, cu ochii umeziți de lacrimi, și cu speranța întipărită pe chip, i se adresă, șoptit:

        -Ai putea vorbi și tu cu ea, tată Mircea, dacă i-ai spune că o ierți, că uiți tot ceea ce v-a despărțit, ar schimba mult. Sunt sigură că ea te-ar auzi, a suferit mult că te-a pierdut, speranța că te-ai întoarce la ea, ar fi un impuls pentru a o trezi din acel somn profund, fără sfârșit.
 
       Mircea o privea neîncrezător. Fata asta ghicea până și gândurile cele mai ascunse.

      -Bine, dacă tu crezi că asta ar ajuta, așa  voi face. Vreau numai să te văd fericită.

        Stela îi dădu imediat replica:

       -Acum e vorba de Ana, de fericirea ei, nu de a mea.Trebuie să o asigurăm că nu va mai fi singură, că va avea un loc în viața noastră, mai ales în a ta.
 
        Coborâră scările, tăcuți, fiecare cu gândurile sale, după ce o salutară pe Maria.