Fata cu panglici roșii

Capitolul 5 : Speranță regăsită

    

    Aceeași oră, același loc, acelaș bărbat care stă și se uită la străzile luminate de felinarele din depărtare.

  — Hei, Kian, spun în timp ce mă apropii de bară.

  — Hei, Ree, îmi răspunde și se întoarce spre mine, ce faci aici ?

  — Nimic , doar o plimbare la ora trei dimineața, îi răspund și îmi îndrept privirea spre el, Tu?

   —  La fel, îmi transmite.

    —   Și, ce-ai mai făcut ? Îl întreb căutând un subiect de discuție cu care pot să-i atrag atenția.

  — Doar o zi plictisitoare  ca oricare alta din viața mea de rahat, îmi răspunde uitându-se în continuare la clădirile din depărtare.

  —  Dar câți ani ai ? Nu mergi și tu la facultate că orice om normal ? Îl întreb confuză în timp ce mă uit  la el.

   —  Dacă te interesează am douăzeci și doi, și da merg la facultate, dar nu la moment, îmi răspunde prin mârâit .

  —  De ce mă rog ? Ești prea inteligent pentru facultate ? Îi spun ironică și mă uit la el rânjind.

  —   Nu, pur și simplu nu am chef să pun piciorul în clădirea în care trecutul mă bântuie, îmi răspunde.

   —  Știi, ca să birui trecutul trebuie să-l înfrunți, iar apoi o sat poți să fii cel ce-i va râde în față ca să-i arăți că nu te dai bătut, îi spun.

  — Ce ar fi să-ți urmezi sfaturile, Ree, îmi răspunde și el la randul lui.

  —  Uite , dacă aș putea să o fac,  aș  face-o cu cea mai mare plăcere doar că ticăloșii ca el se ascund și nu-i poți găsi, îi răspund iar pentru puțin timp, foarte puțin, se uită la mine straniu.

    Stăm în liniște deplină uitându-ne la străzile slab luminate, în timp ce în capul nostru trec diferite gânduri.

   — Știi de ce acum toți mă cred un sinucigaș ? Întreabă în timp ce se uită la mine.

  — Nu, îi răspund.

    —  Deoarece in asta ma transformat ea, spune în timp ce își măsoară cuvintele în gând, ea era ceea ce alții doar visau, frumusețe, inteligență și iubire, iar ea ma ales pe mine, eram cei care conduceam facultatea, eram cei care toți îi venerau, așa credeam, spune în timp ce scoate un mic râs ironic pe buze.

  —   Dar câteodată realitatea te lovește iar tu îți dai seama ce fel persoane  ai lângă tine, știi vorba aia cu iubirea este oarbă ? Întrebă in timp ce eu dau din cap afirmativ, se pare că am fost atât de orb încât nu vedeam pe cine aveam lângă mine, fugim de fricile noastre, dar se pare că ele sunt lângă noi fără să ne dăm seama decât prea târziu, iar eu pur și simplu am lăsat-o să mă distrugă tot, și să ia totul cu ea când a plecat.

    Când termină de spus tot ceea ce vroia să-mi spună, capul meu vuiește de amintiri dureroase mare mi s-au întâmplat.

     —  Ca să fim chit , o să-ți spun și eu ceva , încep să vorbesc , la vârsta de șaisprezece ani am renăscut, data de 13 septembrie a însemnat ziua în care totul poate avea sens din nou, dar cineva nu a fost de acord cu mine, îi spun și strâng mai bine pe mine jacheta neagră.

   —  Vezi tu, continui mai departe,  credeam că după acel episod oribil din viața mea  puteam să am o viață normală, familia mea mă va ajuta să ajung pe drumul cel bun, dar se pare că cei mai mari dușmani se află sub acelaș acoperiș cu tine, pentrucă persoana care ma descurajat cel mai tare la a fi un om normal a fost cea care era un om normal, care avea ceea ce își dorea și nu vroia ca sora ei care era o problemă să-i încurce planurile ei la vârsta de douăzeci de ani, așa că a făcut cel mai impulsiv lucru posibil , și-a luat lucrurile și sa dus, îi spun amintindu-mi de momentele care m-au rănit mai tare decât în toți cei cinci ani,  vorbele ei care  m-au rănit mai tare decât toate loviturile îndurate în locul ăla au fost cele care m-au făcut ceea ce sunt acum, un om cu visele spulberate care caută doar cineva care să o ajute să scape din groapa in care se înfundă din ce în ce mai mult.

   —  Avem persoane care ne-au rănit, ne-au distrus, iar acum noi suntem distruși, continui mai departe să-i spun, dar știi ce ? Hai să le arătăm că ei nu au făcut altceva decât să ne de-a o lecție pe care am învățat-o, să le arătăm că asta ne-a făcut mai puternice și nu o să ne dăm bătuți până nu vom reveni la normalitate, îi spun și mă uit cu încredere la el.

   — Arată-i ei ce a pierdut, arată-i că ai trecut peste și nu-ți pasă de ceea ce face, ci doar că trecutul rămâne în trecut, îi spun în timp ce se uită la mine întrebător.

   —  Arată-i că nu ești ceea ce erai, că acum ești altcineva și fă-i să-i pară rău că sa pus cu tine, îi spun și-l ating de umăr.

    — Atunci să le arătăm tuturor că nu ne dăm bătuți până nu o să le arătăm că suntem puternici, continuă și zâmbește la mine, arată-le că nu au putere asupra ta.

     Pronunță ultimile cuvinte în timp ce mă trage, și mă îmbrățișează strâns.

   —  Îți mulțumesc, Ree,  îmi spune la urechea mea și mă ține strâns la pieptul lui.

      Eu îți mulțumesc, Kian, mi-ai arătat ceea ce trebuie să fac, și mi-ai dat speranțe că o să pot fi cineva, prin faptul că stau acum cu tine, la trei dimineața  pe o clădire în Detroit și mă ții strâns.

       Doar doi oameni distruși se vor simți puternici atunci când viața le-a distrus orice urmă de speranță, doar prin simplul fapt că se simt înțeleși de altcineva, iar asta le dă putere ca să continue lupta pe care o au de dus cu trecutul lor pentru a putea fi din nou fericiți.