Fata cu panglici roșii

Prolog

    
     Îmi strâng picioarele la piept, privind barele de fier din fața mea, mai avem câteva ceasuri până la inițiere, momentul în care mă voi distruge complet, odată ce voi fi din grupul inițiaților, nu voi mai avea nicio șansă la scăpare.

      Rănile întinse de-a lungul spatelui meu încă dor, chiar dacă au trecut câteva ore de la pedeapsă, dar mai bine asta decât inițierea, mai bine răni până la carne decât să-și bată joc cineva de corpul meu pentru niste bani.

         La auzirea pașilor de lângă hol mi-am șters lacrimile, știind că dacă le vor vedea voi primi noi lovituri, pe care nu știu dacă corpul meu o să le mai îndure.

       Lângă barele de fier a apărut două persoane, Blake, cel care îmi cauzează rănile pe piele  și o  femeie a cărei nume nu l-am cunoscut niciodată, dar care o pot vedea de multe ori lângă noi, tot ceea ce știu este că ea nu face parte dintre cei care mă distrug.

     — Deschide, Blake, nu am toată ziua la dispoziție, îi spune ea în timp ce el scoate cheile ruginite.

         Când ușa este deschisa ea se aproprie de mine și mă ridică de pe patul de metal și iese cu mine în brațele ei din celula în care am fost închisă timp de cinci ani.

       —Nu uita, se întoarce în zece minute, îi spune Blake cu ochii ațintiți spre mine.

         Ea i-a aruncat o privire ironică și pornește spre ieșire îndreptandu-se  spre holul din capătul clădirii unde se întâlnește cu o servitoare care se îndreaptă spre partea opusă nouă.

     — Mulțumesc, Lys, îi spune și Lys îi răspunde printr-un rânjet pe fața ei măslinie.

       — Nu-ți face griji, și nu uita, Kell, în câteva clipe se va încălzi, îi spune și îi face cu ochiul în timp ce se îndreaptă spre scările care duc spre subsol.

      — Trebuie să ne grăbim, picioarele tale cum sunt? Poți să mergi ? Mă întreabă în timp ce se uită în jur, ochii ei verificând fiecare loc prin care trecem.

     — Pot să încerc, îi șoptesc încet, deoarece mai mult de atât nu pot de câteva zile.

     — Nu, încă nu trebuie, fii atentă aici, în următoarele minute se va porni un incendiu și vreau ca să fugi cât mai departe de aici, îmi spune în timp ce ieșim pe niște scări de piatră.

     Când deschide ușa din lemn cu cheia mică îmi dau seama că după atâta timp o să fiu liberă, o să pot scăpa de aici.

     — Uite, Ree, vreau ca să alergi cât de tare poți, îmi spune în timp ce mă pune cu picioarele pe pământ, nu te opri până nu dai de drum,nu uita, Ree, fugi până la capătul puterilor, mai bine acolo să leșini, decât aici să mori.

     — Dar tu ? O întreb pe ea, și atunci își îndreaptă ochii albaștrii spre mine zâmbind slab și atingând încet obrajii mei.

     — Câteodată oamenii nu pot fi salvați, Ree, eu am făcut asta pentrucă știu că ai pe cineva care te iubește și ai multe de pierdut dacă stai aici, spune și îmi dă niste haine mai groase și mă ajută să le schimb.

     — Vezi tu, Ree, eu nu am nimic de pierdut, nu am pe nimeni, tot ceea ce am a fost luat de lângă, de aceea trebuie să lupți pentru ceea ce vrei, promite-mi că asta o să faci, nu te gândi la mine, bine ? Mă întreabă și dau încet din cap, iar ea își verifică ceasul, e timpul, nu uita, Ree, ai îndurat atâta, cred că mai poți câteva clipe pentru a fi fericită, spune și mă ține în brațele ei strâns.

      Deodată se aude o explozie în spatele nostru și o privesc în timp ce se uită în spatele ei spre geamurile sparte și focul care arde puternic în timp ce strigăte feminine de aud de la etaj.

    — Fugi, Ree, si nu te uita înapoi, îmi spune și mă împinge spre pădurea întunecată din față.

            Încep încet să alerg către pădure, iar când am ajuns la ea, m-am ascuns rapid în spatele unor copaci înalți, ea a plecat, nu se mai afla în spatele meu, eram sigură că a plecat pentru siguranța mea și pentru a nu da de bănuit.

        Pornesc din nou, de data asta mai repede, chiar dacă corpul meu simte că o să cadă la pământ.

        Când am ajuns lângă drum, picioarele mele goale erau pline cu sânge, iar restul corpului era străbătut de mari dureri.

       Nu știu dacă mai rezist, creierul îmi transmite semnale de alarmă, știam asta, trebuia să mai rezist puțin.

     Când văd niște lumini în fața ochilor, încep să dau din mâini, chiar dacă simțeam că pot să cad în orice moment.

      Mașina oprește și o femeie coboară din ea și mă privește speriată și compătimitor.

   — Ești bine ? Mă întreabă, dar corpul meu nu mai putea, am căzut la pământul pietros în timp ce o aud pe femeia strigând speriată.

 
     Rezistă, Ree, pentru ceea ce           
                    iubești .