Fata cu panglici roșii

Capitolul 1 : Anormală

       Îmi pun micul bagaj sub patul de culoare albastră, și îmi pun ultimele lucruri pe noptiera de lângă patul meu care se afla aproape de dulapul de culoare maronie pe care trebuie să-l împart cu alte două persoane .

    Colegele mele de cameră încă se holbează îngrozite la mine că la o arătare apărută din filmele de groază, iar eu le înțeleg perfect dezgustul din privirea lor .

    Tricoul de culoare gri, jacheta neagră și blugii de aceeași culoare dau sentimentul că sunt o fată normala, și chiar am vrut ca acesta să fie aparența, dar apoi mă vezi pe mine, pe cea adevărată .

      Părul de culoare neagră și ochii cenușii îți transmite un sentiment de frică, iar bandajele de pe mâini și multe răni care încă nu s-au vindecat îți induc starea de groază mai ceva ca un film horror.

     Dar ceea la ce se uită sunt din cauza ultimului atac de panică care sa întâmplat cu trei  săptămâni în urmă, care a avut că consecinte  aceste răni care încă trebuie sa se vindece .

   —   Ai văzut-o cum arată? Șoptesc cele două colege , una blondă și una șatenă .

  —  Arată ca un monstru , răspunde șatenă șoptind crezând că nu o aud în timp ce îmi verific mesajele, nu de parcă am multe .

     Deja sunt obișnuită cu astfel de reacții de la oameni, tot ceea ce văd îmi arată că nu sunt normală, sunt o persoană defectă, cineva care nu ar trebui să existe .

   "Nu ar trebui să elibereze un astfel de monstru "

   "Sărmana Eveline , cum poate trăi cu așa ființă în casă "

    "Familia Evans nu poate fi mai rău de atât pedepsită "

   Acestea erau unele dintre cele mai auzite de către mine sau ceea ce auzeam la multe emisiuni de scandal .

    Știam că mai bine muream acolo decât să mă întorc aici, chiar dacă aici înseamnă și familia mea, le era mai bine fără mine, fiica cea distrusă și care arată ca o fiară din cărțile pentru copii.

    Sătulă de vorbele spuse pe ascuns de către colegele mele de cameră îmi i-au căștile și telefonul și pornesc spre ieșirea din clădire .

      Știu că nu arăt ca ei, știu că cei ca mine trebuie să stea în centrele de reabilitare încercând să se trateze din traume, dar ei nu fac altceva decât să se uite chiorâș la mine și vorbesc vorbe care nu ajută la nimic.

   Tot ceea ce vroiam era doar liniște, nu mai vroiam pe nimeni lângă mine, toți doar vor să mă critice neștiind prin ce am trecut .

   Când eram mai mică și  naivă visam la fericire, iubire și împlinire, dar cum am spus eram doar un copil și lor nu le-a păsat.

   M-au distrus, luând și ultima fărâmă de speranță din mine, atunci doream să mor, să nu mai simt nimic .

   Dar destinul nu a vrut să renunțe la a se mai juca cu mine,  pur și simplu a decis că eu încă trebuie să trăiesc cu amintirile care vin în fiecare noapte.

    După, credeam că o să-mi revin, că o să pot merge din nou cu capul sus, speram încă la un final fericit .

   Da,  fericirea este doar o iluzie cu care ne place să ne jucăm, iar eu am mai încetat să visez cu ochii deschiși, am încetat să sper că cineva mă va iubi, cum spunea mătușa mea.

   Un monstru nu este făcut să trăiască cu oamenii normali, Eveline.

    Acum sunt de acord, am acceptat, nu mai caut o cale de scăpare, sunt doar un monstru care a avut norocul sau ghinionul de a trăi printre oameni .

   Sunt întreruptă din gândurile mele de soneria telefonului, fără să mă uit la apelant știind că numai părinții mei mă pot apela.

  —  Regan,  scumpo ai ajuns ? Spune mama după ce glisez pe telefon pentru a răspunde.

  — Da, mamă,totul este bine, o mint știind că nu are nevoie de niste îngrijorări stupide.
 
   —  Știi, că puteai rămâne în Los Angeles, nu trebuia să te duci departe, îmi zice parcă supărată.

  — Uite, mamă,  am mai avut discuția asta  , eu vreau să fiu pe cont propriu chiar dacă asta înseamnă să nu vorbesc cu nimeni tot restul vieții mele, îi spun in timp ce intru într-un parc.

  —  Știu dar îmi fac griji pentru tine, că oricine altcineva, îmi spune crezând că asta o să fie un motiv bun de a veni înapoi în L.A.

—  Ce mai fac David și Sarah ? Întreb schimbând subiectul .

  —  David, vrea să se înscrie în echipa de fotbal anul ăsta, iar Sarah vrea să se înscrie în clubul de pictură, îmi răspunde oftând in timp ce mă așez pe o bancă bordo cam șubredă .

   —  Ceva nou despre Ly ? O întreb.

— Din păcate nu am primit nimic nou. Dar tu ?  Ți-ai luat pastilele ? Cum te simți ? Întreabă aceleași întrebări ca întotdeauna.

  — Da, sunt toate și le port cu mine, și mă simt destul de bine, îi răspund de-a dreptul plictisită.

—  Bine , o să te sun după , a ajuns Sarah plină toată de vopsea rosie, spune în timp ce închide .

—  Și mie mi-a făcut plăcere să vorbesc cu tine mamă, spun ironică spre telefon in timp ce pornesc muzică în căști .

  Nu mai aveam chef de nimic, vroiam doar să mă odihnesc, să nu mai văd pe nimeni șoptind și arătându-mă cu degetul .

   Tot ceea ce mi sa întâmplat timp de cinci ani îmi distruge viața pe care toți o au perfectă.

   Îmi deschid telefonul după o vreme în care doar am stat și am ascultat muzică ca să verific ceasul .

  Opt fără un sfert, în câteva minute va fi  ora la care trebuie să-mi beau pastilele care se află în rucsacul care a rămas în cămin .

   Oftând mă ridic și pornesc spre cămin mergând agale pe drumul luminat de felinare și farurile de la mașinile care trec din când în când .

   Chiar când vroiam să schimb melodia care o ascult pe repeat, cineva se lovește în mine, cauzând o căzătură de tot râsul.

   Eu fiind deasupra lui, iar el stând pe asfaltul rece .

  — Esti oarbă ? Nu vezi drumul ? Spune și se ridică scuturându-și hainele .

Eu in schimb mă ridic și îmi pun gluga mai bine pe cap, iar apoi îmi culeg de pe jos căștile de culoare neagră pline de praf .

  — Mai ești și surdă pe deasupra ? Se întoarce către mine, iar acum pot să-l văd perfect.

   În fața mea se află un model, pot să pariez asta pe tot ceea ce am.

   Bărbatul are un par blond ca razele soarelui, iar ochii lui reprezintă câmpia cu cea mai proaspătă iarbă.

   Și nici restul corpului nu-i de lăsat, se vede de la o poștă că merge la sală, pentrucă nimeni nu are așa o masă musculară stând pe canapea.

    Dar apoi îmi revin, cunoștința trimițându-mi semnale de alarmă, că acest bărbat este idealul tuturor, el este ceva la care eu nu voi avea acces nici dacă aș dori asta din toată inima mea, așa că îmi aranjez mai bine hainele și le scutur încet .

—  Nu, îi spun și mă duc mai departe pe drumul meu, el începând să strige in urma mea.

  Dar acum nu mai ai chef de nimic,  lumile noastre trebuie să rămână despărțite ca pământul și cerul, ca oamenii și monștrii, că normalitatea și anormalitatea.

Lumea nu trebuie să se schimbe pentru cineva, îmi  spun în timp ce intru in camera de culoare bej în care se aflau colegele mele de cameră.