De la singura fată care nu știe să iubească, pentru băiatul care a iubit prea mult, și pentru cel care a vrut doar să fie iubit.
卩ㄒ千!
Noire nu a crezut niciodată în fantome, dar a continuat să trăiască bântuită de cele mai negre coșmaruri din t...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
卩ㄒ千!
— Vorbeam cu manechinul ăsta urât, care arată ca un băiat, îi spun și îmi aranjez băscălia pe cap, încât să văd și eu ceva, fără să mă întorc spre el.
— Și, ce zice? mă întreabă serios, fără pic de ironie în vocea joasă, și calmă.
— Zice că tu ești un ciudat care mă urmărește. Are dreptate? îmi agăț sacoșa de umăr și îmi adâncesc mâinile în buzunarele rochiei de blugi, privindu-l pe sub sprâncene, continuând să vorbesc cu spatele la el.
— Da. Te-am urmărit de când ai plecat de la mine, își îndeasă mâinile în buzunare și ridică din umeri de parcă nu făcuse nimic rău sau dubios.
— Deci ai văzut scena de mai devreme, și ai stat cu mâinile în buzunar?
— Am sperat că tu ai să faci ceva.
— Eu? De ce crezi că e datoria mea să fac ceva?
— Pentru că tu ai venit și după mine.
— Și acum tu mă urmărești.
— Sunt curios dacă ești vreun spion de la școală. Asta, și să îți înapoiez basca.
— Și ai aflat?
— Nu prea, își mijește ochii și face un pas în față, apropiindu-se mai tare de mine, privindu-mi reflexia în vitrină.
Îmi întorc fața în același timp în care el se apleacă și își sprijină bărbia de umărul meu, vârfurile nasurilor noastre atingându-se. Mă blochez, și îi simt respirația atât de aproape de a mea încât îmi ia tot aerul. Mă privește fix în ochi, și eu pe el, cu aceeași mutră morocănoasă pe care obișnuiesc să o am. El însă, are o privire jucăușă, o vitalitate pe care nu pot să o înțeleg.
— Ești prea aproape, mormăi și nu bat în retragere, așteptând să se simtă, chiar dacă obrajii îmi luaseră foc.
E ciudat. Nu mai fusesem niciodată atât de aproape de un băiat. Miroase frumos, și brusc, îmi dau seama că sentimentul ăsta e la fel de sâcâitor ca atunci când îmi plăcuse de fraierul copilăriei mele.
Dar mie nu-mi place de tipul ăsta care aduce a câine vagabond.
Părul lui e dezordonat, și hainele stau lălâi pe trupul lui zvelt.
— Crezi? mă întreabă și când privirea îi cade pe buzele mele, face ochii mari și se retrage doi pași în spate.
— Nu te înțeleg. Atitudinea asta a ta prietenoasă mă depășește. Acum, eu voi pleca - îl anunț și încep să pășesc apăsat, dar mă opresc după doi pași și mă întorc. A, și mâine te rog să te prezinți la școală. Mulțumesc, îmi aplec ușor capul și mă întorc, continuând să merg.
