Catherine Jason #1 - HP next generation

unu

     —Mama, am ajuns! strig suficient de tare cât sa se auda pana în bucătărie.

   Mama nu-mi răspunde așa că merg de-a lungul holului până în bucătărie. O găsesc la masă, stând cu fața în palme și privind gânditoare ceasul, aruncând din când în când câte o privire către fereastră sau către calendarul atârnat de perete, încărcat cu bilețele colorate.

   Își ridică privirea către mine,aruncându-mi un zâmbet înainte să se ridice de la masă și venind să mă îmbrățișeze. Mă strânge puternic în brațe, aproape sufocandu-mă, dar nu-i reproșez nimic. Îmbrățișările sunt modul preferat al mamei de a se descarca și, tot odată de a-mi arăta că mă iubește.

       Știu că ți-e greu, mami.

     —Cum ți-a fost ziua? întreabă încetișor.

     —A fost destul de bine, îi răspund mai sec decât aș fi vrut, însă reușesc să schițez un mic zâmbet.

   Mama îmi zâmbește înapoi, scoțând pe rând niște ouă și câteva felii de șuncă din frigider, punându-le în ordine pe masă. O bătaie în ușă îi transformă zâmbetul într-o încruntătură pe care o are de obicei doar atunci când stă de vorbă cu vecinii băgăreți.

     —Du-te sus, Catherine! spune lăsând jos farfuria pe care abia o scosese din dulap.

     —Dar..., încep să protestez însă mama îmi face semn să tac.

     —Catherine, te rog, nu vreau să ne certăm! Ți-am spus, du-te sus! rostește apăsat și știu că nu mai are sens să o contrazic.

   Oftez, aruncându-i o privire revoltată înainte de a ieși din bucătărie, luând-o pe scări și oprindu-mă la jumătatea lor. Mă lipsesc de perete, ascunzându-mă după balustradă și lăsându-mă ușor în jos. Îmi înclin capul într-o poziție stângace, dar e singurul mod în care pot vedea bine holul și ușa.

   Mama se uită înapoi de vreo două ori, aruncând câte o privire către scări, însă eu zâmbesc învingătoare. M-am poziționat în unghiul perfect, astfel încât lumina nu bate asupra mea, iar marginea scărilor mă încadrează perfect, privirea mamei trecând peste mine fără să mă observe. Sau așa sper.

   Bătaia în ușă se aude din nou, mai puternică de data asta, iar acum știu sigur că nu e nici un vecin băgăreț, nici poștașul și nici vreun curier pentru că mama nu comanda nimic de pe internet. Întotdeauna îmi spune că nu poți ști câți bani îți va lua, sau ce îți va aduce de fapt.

   Mama își îndreaptă spatele, iar din câțiva pași este în dreptul uși, atingând preț de o secundă clanța, însă întorcându-se rapid către scări. Îmi las capul în partea dreaptă, punându-mă cât mai aproape de perete, în umbră unde sper ca ochii ageri ai mamei să nu mă vadă. De obicei, nu ascult conversațiile mamei cu alte persoane, însă felul în care mi-a spus să mă duc sus îmi spune că persoana care e în spatele ușii e destul de importantă din moment ce mama nu vrea să asist.

   Ochii mamei scanează încă o dată scările, iar eu îmi țin respirația până când se întoarce din nou către ușă, deschizând-o de data asta. În prag apare o persoană ascunsă într-un fel de pelerină de ploaie, cu gluga trasă pe cap și cu mâinile în buzunar, dar tot îi pot vedea părul și hainele care sunt îmbibate de apă. Ciudat e faptul că e o zi senină, nu e nici măcar un nor pe cer.

   Persoana misterioasă pășește înăuntru, dându-și jos gluga, dar rămânând cu spatele la mine, astfel ca nu pot să îi văd fața. Părul îi cade pe spate până în dreptul umerilor, mici șuvițe albastre văzându-se ici și colo.

     —Ce cauți aici? întreabă mama pe un ton pe care nu l-a mai folosit de mult timp — acel ton care mie îmi spune că e loc de ceartă.

   Fata înfășurată în pelerina de ploaie râde încet, dar e un râs trist și oarecum chinuit. Își trece o mână prin părul ud, privind-o pe mama care se încruntă când îi vede șuvițele. Mamei nu i-a plăcut niciodată părul vopsit. Știu bine asta pentru că, odată i-am cerut să mă vopsesc și nu i-a prea plăcut.

   Străina începe să se plimbe încet prin camera, măsurând-o și uitându-se din când în când către scări de parcă s-ar fi așteptat să ies din ascunzătoarea mea improvizată.

     —Trebuie să vorbim, șoptește cu o voce ușor răgușită întorcându-se către mama.

     —Poate, dar nu e nici locul nici momentul potrivit, i-o taie mama punându-și mâinile în sân.

     —Dar când e timpul potrivit, Emily?

     —Stai calmă, va veni o vreme când vom putea vorbi pe îndelete. Acum, dacă nu mai ai altceva de spus, te invit să pleci!

   Fata nu protestează, dar mi-o pot închipui cu ușurință cum îi aruncă mamei o privire plină de reproș așa cum făceam și eu când mă lăsa cu ochii în soare.

   Nevrând să mă găsească mama pe scări, mă ridic încet -având grija sa nu calc pe ultima treaptă, care scârțâie - și o iau către camera mea.

   Când închid în sfârșit ușa, dau să mă arunc pe pat însă problema e că altcineva stă deja pe el.

ೋ❀❀ೋ═══ • ═══ೋ❀❀ೋ

Soo, capitolul unu rămâne la fel pentru că n-am simțit nevoia să modific ceva. Ne vedem la al doilea capitol <3