Arsă de vie

Fiul meu

Până în prezent, nu le povestisem decât puţin câte puţin, esenţialul pentru a le explica aspectul meu fizic. Dar într-o zi sau alta, ele vor dori să înţeleagă totul şi întrebările care urmau să vină ar fi fost tot atâtea lovituri de cuţit în sufletul meu.Nu mă simţeam încă în stare să scotocesc în memorie, în căutarea  restului.  Tot  voind  să  uiţi,  ajungi  să  uiţi  de-a binelea. Psihiatrul îmi explicase că este normal, având în vedere  şocul  şi  suferinţa  datorate  lipsei  de  îngrijire medicală.

Dar cel mai grav lucru era Maruan. Trăiam, de multă vreme, într-o minciună protectoare. Şi trăiam rău.Dacă acceptam să mă povestesc într-o carte, trebuia să vorbesc despre el. Aveam oare dreptul? Am spus nu. Mi-era prea frică. Siguranţa mea şi a lui erau în cauză, în egală măsură. O carte circulă peste tot în lume. Şi dacă familia mea m-ar regăsi? Şi dacă i-ar face un rău lui Maruan? Erau în stare de orice. Pe de altă parte îmi doream o carte. Mi se întâmpla  prea  adeseori  să  visez  cu  ochii  deschişi  la  o răzbunare  imposibilă.  Mă  vedeam  întorcându-mă  acolo, bine ascunsă şi protejată până când îl regăsesc pe fratele meu. Era ca un film ce se derula în mintea mea.Ajungeam în faţa casei şi spuneam:„Îţi  mai  aduci  aminte  de  mine,  Assad?  Vezi,  trăiesc! Priveşte bine cicatricele mele. Este cumnatul tău Hussein care mi-a dat foc, dar, iată, sunt aici!”„Îţi mai aminteşti de sora mea Hanan? Ce ai făcut cu ea? Ai dat-o la câini? Dar nevasta ta, e bine? De ce mi-au dat foc în ziua în care ea a născut băieţii? Eram însărcinată, trebuia să-l ardă şi pe fiul meu? Explică-mi de ce n-ai făcut nimic ca să mă ajuţi, tu, singurul meu frate de sânge?”„Ţi-l prezint pe fiul meu Maruan! S-a născut cu două luni mai devreme la spitalul din oraş, dar este mare şi frumos şi trăieşte! Priveşte-l!”„Şi Hussein? A îmbătrânit sau poate a şi murit? Sper că mai este încă printre noi, dar orb sau paralizat, ca să mă poată vedea vie în faţa lui. Sper că suferă tot atât de mult cât am suferit eu!” „Dar  tata  şi  mama?  Au  murit?  Spune-mi  unde  sunt înmormântaţi ca să mă duc să le blestem mormântul!”

Am adeseori acest vis de răzbunare. El mă face violentă ca şi ei. Am poftă să ucid, ca şi ei! Ei mă cred moartă, toţi, şi eu aş dori atât de mult să mă vadă în viaţă!Timp de aproape un an, am zis nu cărţii dacă nu se putea să-l las pe fiul meu în afara acestei povestiri. Şi Jacqueline mi-a respectat hotărârea.

Era păcat, dar ea înţelegea.Nu doream să fac o carte care să vorbească despre mine fără a pomeni despre el şi nu ajungeam să mă decid la o confruntare cu Maruan pentru a rezolva problema. Viaţa continua, eu eram demoralizată şi-mi tot spuneam: „Fă-o! Nu, nu o face!” Cum să-l abordez pe Maruan? Îi voi telefona într-o bună zi, aşa, fără a-l preveni, după trecerea atâtor ani, şi să-i spun: „Maruan, trebuie să stăm de vorbă?”Cum să mă prezint? Mama? Ce-o să fac în prezenţa lui? Să-i strâng mâna? Să-l îmbrăţişez? Şi dacă m-a uitat? El are acest drept, pentru că eu însămi l-am „uitat…”Jacqueline  m-a făcut să reflectez  la un lucru care mă chinuia şi mai mult.

— Ce s-ar întâmpla dacă Maruan ar întâlni-o într-o zi pe una din surorile lui, iar ea nu ar şti că el este fratele ei? Dacă s-ar îndrăgosti de el şi ţi l-ar aduce acasă, ce ai face?

Nu  mă  gândisem  niciodată  la  aşa  ceva.  Ne  separau numai douăzeci de kilometri. Laetiţia urma să împlinească paisprezece ani, în curând va veni vremea amicilor… Nadia ar urma… douăzeci de kilometri, e o nimica toată. Lumea e mică. În ciuda acestui pericol incert, dar oricând posibil, nu reuşeam să mă hotărăsc.

A trecut astfel un an. În cele din urmă, lucrurile s-au aranjat de la sine. Maruan a telefonat acasă. Eu eram la serviciu şi a fost Nadia cea care i-a răspuns. El a spus simplu: