Arsă de vie

Assad

— De ce faci aşa ceva? Lasă-l în pace!

— Am  chef  să-l  omor!  Tu  încerci  să-l  aperi,  o  să  te aranjez eu şi pe tine!

Am văzut-o pe Fatma întinsă pe jos, iar fratele meu o lovea cu piciorul în spate. Într-o zi am văzut-o că avea un ochi foarte roşu, iar faţa îi era toată vânătă, dar nu puteai să spui sau să faci nimic. Între violenţa tatălui şi cea a fiului, nu ne mai rămânea decât să ne ascundem ca să n-o încasăm şi noi.Oare  fratele  meu  îşi  iubea  soţia?  Dragostea  este  un mister pentru mine, încă şi astăzi. La noi se vorbeşte doar despre căsătorie, nu despre dragoste. Despre ascultare şi supunere totală, nu de relaţii de iubire între un bărbat şi o femeie. Doar despre o relaţie sexuală obligatorie între o fecioară şi soţul ei care a cumpărat-o. Dacă nu – uitarea sau moartea. Atunci unde este iubirea?Totuşi, îmi aduc aminte de o femeie, aceea care locuia în casa cea mai frumoasă din sat cu soţul şi copiii ei. Ei erau cunoscuţi  pentru  luxul  şi  pentru  bogăţia  lor.  Copiii  lor mergeau  la  şcoală.  Era  o  familie  mare,  pentru  că întotdeauna se căsătoreau verii între ei. La ei, exista peste tot gresie. Chiar şi drumul din exterior era împărţit în dale. La celelalte case erau pietricele  sau nisip, uneori asfalt. Aici, însă, era o alee frumoasă, cu arbori în faţă. Aveau un om care îngrijea de grădină şi de curte, înconjurate de un gard din fier forjat care sclipea precum aurul. Casa asta putea fi văzută de departe. La noi se adoră tot ce sclipeşte. Dacă  un  bărbat  are  un  dinte  de  aur  înseamnă  că  este bogat! Şi când eşti bogat, trebuie să se vadă. Aceasta casă era modernă şi foarte nouă, superbă din exterior. Aveau două sau trei maşini, totdeauna parcate în faţa casei. Eu nu am intrat niciodată acolo, bineînţeles, dar când treceam pe lângă ea cu oile mele, mă făcea să visez. Proprietarul se numea Hasan. Era un domn foarte voinic, foarte bronzat şi foarte elegant. Erau foarte legaţi, el şi soţia sa, tot timpul erau văzuţi împreună. Ea era însărcinată cu gemeni şi urma să nască. Din nefericire, naşterea a fost dificilă, gemenii au trăit, dar femeia a murit. Pace sufletului său, pentru că era foarte  tânără.  A  fost  singura  înmormântare  în  care  am văzut-o în sat. Ceea ce m-a emoţionat şi frapat era că toată familia  ei  striga  şi  plângea  în  urma  coşciugului  în  care stătea  trupul,  şi  soţul  ei  –  mai  tare  ca  toţi  ceilalţi.  De disperare, îşi rupsese cămaşa sa tradiţională, lungă şi albă, mergând în urma soţiei sale. Şi soacra lui îşi rupsese rochia. Am zărit sânii goi ai acestei femei în vârstă, care cădeau peste burtă, printre bucăţile de ţesătură smulse. Nu mai văzusem niciodată o asemenea disperare. Femeia asta, pe care o înmormântau, fusese  iubită,  moartea sa îndurera toată familia, tot satul.Oare fusesem şi eu acolo sau am văzut înmormântarea de pe terasă? Mai degrabă, de pe terasă, pentru că eram prea  mică.  Plângeam  şi  eu,  ştiu  sigur.  Era  multă  lume. Treceau  încet  prin  sat.  Şi  bărbatul  ăla,  care  îşi  striga durerea,  care  îşi  rupea  cămaşa  –  astea  nu  le  voi  uita niciodată.  Era  atât  de  frumos  cu  strigătele  de  dragoste pentru soţia lui!Era un bărbat cu multă demnitate şi cu ţinută.Părinţii mamei mele şi ai unchiului meu locuiau în sat şi bunicul meu Munter era şi el întotdeauna foarte îngrijit. Era foarte  înalt,  ca  şi  fiul  său,  bărbierit,  totdeauna  bine îmbrăcat,  chiar  dacă  purta  costumul  tradiţional.  Avea totdeauna în mână „mătăniile” lui şi îşi număra perlele, una câte una, cu degetele sale lungi. Uneori, venea să fumeze o pipă cu tatăl meu şi părea că se înţeleg bine. Dar într-o zi, mama  a  părăsit  casa  noastră  şi  s-a  dus  să  doarmă  la părinţii ei, pentru că tatăl meu o bătuse prea rău. Şi ne-a lăsat singuri cu el. La noi, o femeie nu-şi poate lua copiii cu ea. Fete sau băieţi, ei rămân la tatăl lor. Şi cu cât creşteam eu, cu atât mai mult o bătea şi ea pleca tot mai des. Şi bunicul Munter era cel care o aducea acasă cu forţa. Ea pleca uneori o săptămână, uneori o zi sau o noapte. O dată a plecat cel puţin o lună şi bunicul meu nu voia să-i mai vorbească tatălui meu.Cred că, dacă mama mea ar fi murit, ea nu ar fi avut niciodată parte de o înmormântare ca a femeii aceleia şi tatăl meu nu ar fi plâns, nici nu ar fi strigat, rupându-şi cămaşa precum acel domn Hasan. El nu o iubea pe mama.Ar fi trebuit ca eu să fiu convinsă că dragostea nu există deloc la noi, în orice caz, nu în casa noastră. În cele din urmă,  eu  nu  îl  iubeam  decât  pe  fratele  meu,  în  ciuda violenţei  sale  şi  uneori  a  nebuniei.  Şi  surorile  mele  îl iubeau. Nura nu mai era acasă, dar Kainat era ca mine, îl proteja şi îl aplauda când el se urca pe cal.În afara surorilor mai mici, prea mici ca să se gândească la căsătorie, nu mai rămâneam decât noi în casă. Două fete bătrâne.  În  ceea  ce  o  priveşte  pe  Kainat,  aveam sentimentul că ea se resemnase. Ea nu era urâtă, dar… nu prea drăguţă, nici prea surâzătoare. Kainat era diferită de mine. Noi eram două ţărănci prost îmbrăcate poate, rău pieptănate… Dar eu eram mică şi slabă, şi ea era destul de puternică, cu un piept prea mare. La noi, bărbaţii iubesc femeile foarte bine făcute, dar nu le plac în mod special sânii foarte mari. Ea nu era făcută să placă, era tristă din cauza  asta  şi  nu  putea  face  niciun  efort  ca  să  fie  mai drăguţă. Kainat se îngrăşase, deşi mânca tot ce mâncam şi eu, nu era vina ei. Şi în orice caz, niciuna, nici cealaltă nu aveam posibilitatea de a ne face mai frumoase decât ne-a lăsat  Dumnezeu.  Cum?  Nu  aveam  rochii  frumoase, totdeauna în aceiaşi pantaloni albi sau gri, fără machiaj, fără bijuterii. Şi închise precum găinile bătrâne, ne frecam de  pereţi,  numărându-ne  paşii,  cu nasul în  jos,  de  cum ieşeam din casă cu oile.În timp ce Kainat nu are nicio speranţă şi îmi distruge şansele de a mă căsători, eu ştiu totuşi că un bărbat m-a cerut. Mama mi-a spus: „Tatăl lui Faiez a venit, te-a cerut pentru fiul său. Dar nu putem vorbi pentru moment despre nuntă, trebuie s-o aşteptăm pe sora ta”.De atunci, îmi închipui că el aşteaptă şi îşi face griji din cauza refuzului părinţilor mei.Fratele meu Assad îl cunoaşte. El locuieşte în casa din faţa noastră, peste drum. Ei nu sunt ţărani ca noi, nu-şi lucrează cine ştie ce grădina. Părinţii lui au avut trei fete şi doar Faiez a rămas necăsătorit. Nu mai erau alte fete în casă, şi din cauza asta casa nu era înconjurată de ziduri, ci de un gard frumos şi poarta nu era niciodată încuiată cu cheia. Zidurile sunt roz, iar maşina, parcată întotdeauna în faţa casei, este argintie. Faiez lucrează în oraş. Eu nu ştiu cu ce se ocupă, dar îmi imaginez că stă într-un birou, ca şi unchiul meu. În orice caz, are un statut mai bun decât al lui Hussein, soţul surorii mai  mari.  Hussein  e  îmbrăcat  întotdeauna  în  haine  de muncitor, niciodată prea curate şi miroase urât. Faiez este eleganţa  întruchipată  într-o  maşină  frumoasă  cu  patru locuri, cu care pleacă în fiecare dimineaţa.Atunci am început să-i pândesc maşina ca să-l privesc. Cel  mai  bun  loc  de  observat  era  terasa  unde  scutur covoarele din lână, unde culeg struguri şi întind lenjeria. Dacă sunt foarte atentă, pot întotdeauna să găsesc ceva de făcut acolo sus.Mai întâi am observat că îşi parca totdeauna maşina în acelaşi loc, la câţiva paşi de poartă. Deoarece nu puteam să rămân prea mult timp pe terasă ca să ghicesc la ce oră ieşea din casă, am stat mai multe zile înainte de a afla că pleacă pe la ora şapte în fiecare dimineaţă, moment în care mi-era destul de uşor să găsesc ceva de făcut acolo sus.Prima dată când l-am văzut am avut noroc. Am curăţat repede grajdul şi am strâns fânul foarte uscat pentru o oaie care tocmai stătea să fete. Eram la doi-trei paşi cu fânul în braţe când a apărut. La fel de elegant ca şi unchiul meu, în costum, cu pantofi frumoşi, negru cu bej cu şireturi, cu o servietă în mână, părul foarte negru, tenul foarte bronzat şi cu o ţinută mândră.Am plecat capul, ajungând cu nasul în fân. Am ascultat zgomotul  paşilor  săi  până  la  maşină,  zgomotul  portierei care  se  închidea,  cel  al  motorului  şi  al  cauciucurilor  pe pietriş.  Nu  am  ridicat  capul  decât  când  maşina  s-a îndepărtat, şi am aşteptat să dispară, cu inima bătându-mi în piept, cu picioarele tremurându-mi. Şi mi-am spus: „Îl vreau  pe  acest  bărbat  ca  soţ,  îl  iubesc,  îl  doresc,  îl doresc…”Dar cum să fac? Cum să-l implor să meargă el însuşi să-l implore pe tatăl meu să încheie căsătoria? Dar mai întâi, cum să-i vorbesc? O fată nu vorbeşte cu un bărbat. Ea nu are  dreptul  nici  măcar  să-l  privească  în  ochi.  Îi  este inaccesibil şi, chiar dacă mă vrea de soţie, nu el este cel care decide. Tatăl meu face asta, totdeauna el, şi el m-ar omorî  dacă  ar  şti  că  eu  am  stat  un  minut  în  drum  cu grămada mea de paie ca să-i atrag atenţia lui Faiez.Eu nu speram atâtea pentru ziua aia, dar aş fi vrut ca el să mă vadă, să ştie că şi eu aşteptam. Atunci am decis să fac tot posibilul ca să-l întâlnesc pe ascuns şi să-i vorbesc. Cu riscul de a fi omorâtă cu lovituri de pietre sau bâtă. Nu mai voiam să aştept luni sau ani pentru ca sora mea Kainat să  părăsească  această  casă,  era  prea  nedrept.  Nu  îmi doream să îmbătrânesc şi mai mult şi să devin batjocura satului sau să îmi pierd orice speranţă de a pleca în lume cu un bărbat, de a mă elibera de violenţa tatălui meu.În fiecare dimineaţă şi în fiecare seară voi fi pe terasă, să-mi pândesc iubirea, până când el îşi va ridica privirea spre mine şi îmi va face un semn. Un surâs. Dacă nu, sunt sigură de asta, el va cere o altă fată, din satul asta sau din altă parte. Şi într-o zi, voi vedea o altă femeie urcându-se, în locul meu, în maşina asta.Ea o să mi-l fure pe Faiez.