Arsă de vie

Memoria

Mă numesc Suad, sunt o fată cisiordaniană şi împreună cu sora mea îngrijesc de oi şi de capre, pentru că tatăl meu are o turmă şi eu trudesc mai mult decât un măgar.Am început să muncesc de la opt sau nouă ani şi am văzut sângele de menstruaţie pe la zece ani. La noi se spune că o fată este „coaptă” atunci când apare chestia asta. Mi-era ruşine de sângele acesta pentru că el trebuia tăinuit, chiar şi în ochii mamei mele, trebuia să-mi spăl sarualul pe ascuns, să-i redau albeaţa şi să-l usuc repede la soare, pentru ca bărbaţii şi vecinii să nu-l vadă. Nu aveam decât două saruale. Îmi amintesc de hârtia care mă proteja în acele zile blestemate, când eşti ca un ciumat. Alergam să-mi duc semnul impurităţii mele pe ascuns, la pubelă. Dacă mă durea burta, mama îmi fierbea frunze de salvie şi îmi dădea să beau. Îmi înfăşura capul cu un fular strâns şi a doua zi nu mai aveam nimic. E singurul medicament de care îmi amintesc şi pe care îl folosesc încă pentru ca este foarte eficient.De  dimineaţă,  mă  duc  în  grajd,  fluier  cu  ajutorul degetelor pentru ca oile să se strângă în jurul meu şi să plec cu sora mea Kainat, mai în vârstă cu un an. Fetele nu trebuie să plece singure sau cu surori mai mici. Cea mai mare serveşte de garanţie celei mici. Sora mea Kainat era amabilă, rotundă, cam grăsuţă, pe când eu sunt mică şi slabă, dar ne înţelegem bine.Plecăm amândouă pe câmp cu oile şi caprele, la un sfert de oră de mers după ce ieşi din sat, mergând repede, cu ochii plecaţi până la ultima casă. Odată ajunse în câmp, eram libere să ne povestim tot felul de prostii şi chiar să râdem puţin. Nu îmi amintesc să fi avut nişte conversaţii importante. Era vorba mai mult despre cum o să mâncăm brânza, de cum ne bucuram de pepenii verzi, de păzitul oilor  şi  mai  ales  a  caprelor  în  stare  să  devoreze  toate frunzele  unui  smochin  în  câteva  minute.  Când  oile  se strângeau  în  cerc  pentru  a  dormi,  adormeam  şi  noi,  la umbră, asumându-ne riscul de a lăsa vreun animal să se rătăcească  pe  un  câmp  învecinat  şi  de  a  suporta consecinţele la întoarcerea acasă. Dacă animalul ar fi intrat într-o grădină de zarzavat sau dacă am fi fost în întârziere câteva  minute,  ne-am  fi  ales  cu  o  bătaie  cumplită  cu lovituri de curea.Pentru  mine, satul nostru era drăguţ şi înverzit.  Avea multe smochine, mulţi struguri, fructe, lămâi, măslini uriaşi. Tatăl meu are jumătate din parcelele cultivate ale satului… Nu este foarte bogat, dar are destule bunuri. Casa e mare, din piatră, înconjurată de un zid cu o poartă mare cenuşie, din fier. Această poartă este simbolul claustrării noastre. Odată  ajunşi  înăuntru,  ea  se  închide  după  noi, împiedicându-ne să ieşim. Adică, poţi intra pe poarta asta venind de afară, însă nu poţi ieşi. Există o cheie? Un sistem automat? Îmi amintesc că tatăl meu şi mama ieşeau, dar nu  şi  noi.  Fratele  meu,  dimpotrivă,  era  liber.  Liber  ca pasărea cerului: merge la cinematograf, iese, se întoarce pe aceeaşi poartă, face tot ce vrea. O priveam adesea, priveam  poarta  asta  blestemată,  de  fier,  spunându-mi: „Niciodată nu voi putea ieşi de aici, niciodată…”Nu  cunoşteam  prea  bine  satul  pentru  ca  nu  aveam dreptul să ieşim. Închizând ochii ca să mă concentrez mai bine şi cu mult efort, pot spune ce am văzut din el: casa părinţilor mei, apoi cea pe care eu o numesc casa celor bogaţi, un pic mai departe, pe aceeaşi parte. În faţă – casa iubitului  meu.  Traversezi  şi  ea  este  acolo,  o văd de  pe terasă. Mai văd şi alte case dispersate, dar nu ştiu câte sunt, în orice caz – foarte puţine. Ele sunt înconjurate de ziduri joase sau de grilaje de fier, şi oamenii au grădini de zarzavat,  ca  şi  noi.  Nu  am  vizitat  niciodată  satul  în întregime. Nu ies din casă decât ca să mă duc la piaţă cu tata şi cu mama sau la câmp cu sora mea şi cu oile, asta-i tot.Până la vârsta de şaptesprezece sau optsprezece ani n-am  văzut  nimic  altceva.  Nu  am  intrat  niciodată  în magazinul din sat, de lângă casă, dar trecând cu camioneta tatălui meu spre piaţă, îl văd pe negustor stând în picioare în faţa uşii, fumându-şi ţigările. Există două scări mici în faţa magazinului: la dreapta oamenii vin să cumpere ţigări, ziare şi băuturi, numai bărbaţi; la stânga sunt legume şi fructe.Mai există o altă casă pe aceeaşi parte a drumului, unde trăieşte  o  femeie  căsătorită  cu  patru  copii,  dar  ea  are dreptul să iasă din casă. Ea poate intra în magazin, o văd în faţa scării dinspre legume, cu sacii transparenţi de plastic.Era mult teren în jurul casei. Aici erau plantaţi dovlecei, conopidă  şi  roşii,  numai  legume.  Cu  casa  de  alături, grădinile  erau  lipite,  fiind  separate  doar  printr-un  gard scund care putea fi uşor sărit, dar niciuna dintre noi n-o făcea. Poarta era închisă normal. Nici unei fete din casă nu-i venea ideea de a trece de bariera asta simbolică. Unde s-ar  fi  putut  duce?  Odată  ajunsă  în  sat, pe  drum,  o  fată singură ar fi fost reperată foarte repede, reputaţia sa şi onoarea familiei fiind distruse.Eu spălam rufe în interiorul acestei grădini. Era un puţ într-un colţ, şi eu încălzeam apa într-un lighean, pe un foc de lemne. Luam un mănunchi de nuiele din ţarc, rupeam eu însămi crengile cu genunchiul şi trecea un timp mai lung până  se  încălzea  apa…  un  timp  mai  lung.  Dar  făceam altceva între timp, măturam, spălam pe jos, mă ocupam de legumele din grădină. Pe urmă, spălam rufele cu mâna şi mergeam să le întind la soare pe terasă.Casa era modernă, foarte confortabilă, dar noi nu aveam apă caldă în interior, pentru toaletă sau bucătărie. Trebuia s-o  încălzim  afară  şi s-o  transportăm. Mai târziu,  tata  a făcut instalaţie de apă caldă şi a adus o cadă cu duş. Toate fetele  foloseau  aceeaşi  apă  pentru  baie,  numai  fratele nostru avea dreptul la o altă apă şi bineînţeles, tatăl meu.Noaptea, eu dormeam cu surorile mele, pe pământ, sub o blană de oaie cu lână. Când era foarte cald, dormeam pe terasă, aliniate, sub lună. Fetele stăteau una lângă alta, într-un colţ. Părinţii şi fratele – în altul.Ziua  de  lucru  începea  devreme.  Către  ora  patru dimineaţa, la răsăritul soarelui, dacă nu chiar mai înainte, tata şi cu mama se trezeau. În vremea grâului, aduceau şi mâncam  împreună,  tata,  mama,  surorile  şi  cu  mine.  Pe timpul smochinelor, plecam tot destul de devreme. Trebuia să le strângem una câte una, fără să uităm să le punem în cutii şi tatăl meu se ducea cu ele în piaţă. Mergea cam o jumătate de oră, cu măgarul şi ajungea într-un oraş foarte mic, ce-i drept, căruia i-am uitat numele, dacă l-am ştiut vreodată…  Jumătate  din  piaţă,  la  intrarea  în  oraş,  era rezervată producătorilor autohtoni, şi negustorii de acolo vindeau.  Pentru  îmbrăcăminte,  trebuia  să  mergi  într-un oraş mai mare şi să iei maşina. Dar fetele nu mergeau acolo niciodată. Mama se ducea acolo cu tata. Uite cum era: ea făcea cumpărături cu tatăl meu şi dădea câte o rochie  fetelor.  Îţi  place  sau  nu,  trebuie  s-o  porţi.  Nici surorile mele, nici eu, nici măcar mama nu aveam vreun un cuvânt de spus. Aveam de ales asta sau nimic.Astfel, aveam rochii lungi cu mâneci scurte, era un fel de bumbac, gri, uneori alb, foarte rar negru, o ţesătură foarte călduroasă care ne ciupea de piele. Gulerul era destul de înalt, bine închis. Însă eram obligate să purtam o cămaşă cu mâneci lungi sau o vestă în plus, după anotimp. Uneori era  atât  de  cald,  că  ne  sufocam,  dar  mânecile  erau obligatorii. A arăta o bucată de braţ sau de picior, sau şi mai rău – un mic decolteu, era întruchiparea ruşinii. Eram mereu desculţe, nu aveam niciodată încălţări, doar unele femei măritate aveau uneori.Eu purtam un sarual sub rochia asta lungă şi închisă cu nasturi până la gât, un pantalon gri sau alb, foarte bufant şi pe deasupra un chilot mare ca un fel de şorţ, care urca până sus pe burtă. Toate surorile mele erau îmbrăcate la fel.Mama purta adesea negru. Tatăl meu purta un  sarual alb, o cămaşă lungă şi kaffiyeh-ul.Tatăl meu! Îl revăd aşezat în faţa casei, stând pe pământ sub un pom, cu bastonul lângă el. E scund, are tenul foarte alb  cu  pete  roşii,  capul  rotund  şi  ochii  albaştri,  foarte răutăcioşi. Într-o zi şi-a rupt piciorul, cazând de pe cal şi fetele erau foarte bucuroase pentru că el nu mai putea să fugă după noi cu cureaua ca să ne bată. Dacă ar fi murit, am fi fost şi mai bucuroase.Îl văd clar pe acest om. Nu-l voi putea uita niciodată, ca şi cum ar fi fost fotografiat în mintea mea. Era aşezat în faţa casei, ca un rege în faţa palatului său cu  kaffiyeh-ul care-i  ascundea  capul  roşcat  şi  chel,  poartă  curea,  iar bastonul îi este aşezat pe piciorul îndoit. Îl văd clar, e acolo micuţ şi răutăcios, îşi ridică cureaua… şi strigă: „De ce au venit oile singure?!”Mă trage de păr, mă târăşte pe pământ în bucătărie. Mă loveşte în timp ce eu stau în genunchi, mă trage de coadă ca şi cum ar vrea s-o smulgă, şi o taie cu o foarfecă mare, pentru tuns oile. Nu mai am păr. Pot să plâng, să strig sau să implor, nu voi căpăta decât lovituri de picioare în plus. Este greşeala mea.Am adormit împreună cu sora mea, pentru că era prea cald şi am lăsat oile să plece. El ne loveşte atât de tare cu bastonul, încât uneori nu mă pot culca nici pe stânga, nici pe  dreapta,  atât  de  rău  mă  doare.  Cu  cureaua  sau  cu bastonul, cred că ne bătea în fiecare zi. O zi în care nu ne bătea nu era o zi normală.