Pedeapsa lui Akar

Capitolul XIII - Nicăieri nu-i ca acasă

        — Lasă-mă să te ajut, zise Akar și-i întinse mâna.

        Asami îi prinse antebrațul și, executând câteva mișcări precise, escaladă peretele de piatră. Își șterse fruntea cu dosul palmei, după care privi în sus, cercetând cu interes calea pe care trebuiau să o urmeze. Ochii îi străluceau de încântare, iar în colțul gurii îi apăruse un zâmbet micuț. Văzând acest lucru, Akar se simți puțin stânjenit, dar și bucuros că fata îi permitea să vadă această latură a ei.

        Întâlniseră câțiva soldați wellieni în fața portalului care îi adusese la Muntele Celor Șase Elemente, așa că apucaseră o cale mai puțin umblată, pentru a scăpa de iscoadele din zonă. Tânărul vrăjitor se gândise că fata avea să fie nemulțumită de acest lucru, dar descoperise destul de repede că nu era așa. Îi plăceau provocările și se simțea în largul ei în natură. Probabil că încerca un sentiment de apartenență, de libertate. Era o tigroaică, fie că își dădea seama de asta sau nu. El știa. O știuse încă din prima clipă, doar că nu înțelesese pe deplin motivul pentru care mintea sa făcuse o asemenea asociere.

        — Ce-ar fi să ne odihnim puțin? îi propuse el.

        Asami încuviință. Se așeză pe un bolovan, iar Akar făcu la fel. Scotocind prin săculețul său magic, tânărul vrăjitor scoase merindele pe care Lyneth avusese grijă să le pregătească pentru ei. Se treziseră destul de târziu, așa că plecaseră în grabă, fără să mai ia micul dejun. Lyneth intuise că așa se va întâmpla, motiv pentru care nu-i lăsase de capul lor. Akar îi era recunoscător, pentru că pe drum i se făcuse foame. Bârlogul nu se găsea foarte departe de portal, dar cum ei apucaseră o cale ocolitoare aveau să piardă ceva mai mult timp.

        — Ce e cu tine? îl întrebă Asami. Arăți obosit și ești mai tăcut decât de obicei.

        Akar înghiți dumicatul și sorbi câteva guri de apă din bidon.

        — Nu am dormit prea bine, îi răspunse el, rămânând apoi câteva clipe pierdut în gânduri. Am avut un vis pe care nu sunt sigur că-l înțeleg. Cred... cred că ar putea avea legătură cu vrăjitorul care îl slujește pe Mondur.

        — Înțeleg... Te stresează destul de tare chestia asta.

        Akar încuviință tacit și-i întinse bidonul cu apă. Asami sorbi câteva guri, apoi îl puse jos. Se lăsă pe spate și întinse mâinile deasupra capului, încercând să alunge moleșeala.

        — Și tu pari puțin obosită, constată tânărul vrăjitor.

        — Am adormit destul de târziu, roși ea ușor. Lyneth mi-a pus tot felul de întrebări...

        — Îmi imaginez, zise Akar și începu să râdă.

        Lyneth era foarte curioasă de felul ei și nu prea se dădea în lături de la nimic. Știa ce întrebări să pună și cum să se strecoare pe sub pielea cuiva. Akar căzuse și el de câteva ori în capcanele ei. Uneori se întreba cum reușea unchiul său să se descurce cu ea, ei doi fiind atât de diferiți. Dar poate că tocmai acesta era motivul pentru care se înțelegeau atât de bine.

        O piatră se rostogoli undeva la dreapta lor, zgomotul atrăgându-le atenția.

        Un animal mare, patruped, cu blana lungă și pufoasă într-o nuanță de roșu șters, brăzdată de dungi negre de diferite lungimi, ateriză aproape de ei. Capul său ascundea doi ochi mici. Avea urechile ciulite și botul pe jumătate deschis, lăsând la vedere colții lungi. În mersul său exista o anumită eleganță, de parcă era un nobil care se plimba prin grădinile castelului său.