Pedeapsa lui Akar

Capitolul VI - La răscruce de drumuri

        — Bun plan ai mai avut, vrăjitorule. Oare de ce nu mă surprinde că ai ajuns în temniță?

        — Tigroaico, nici planul tău nu a fost mai bun, altfel nu te-ai găsi aici.

        — Ține-ți gura! îl îmbrânci ea nervoasă. E doar vina ta că suntem închiși, sunt sigură.

        — Serios? Abia am ajuns la castel, cum ar putea să fie vina mea?

        Asami nu îi răspunse.

        Bombănind ceva în surdină, Akar o lăsă în pace, fiind deja destul de abătut din cauza celor întâmplate mai devreme. Nu era corect că îl considera pe el vinovat pentru toate necazurile ei. Îi era destul de greu și fără ca ea să-l piseze la cap cu astfel de lucruri.

        Se afla închis în temnița castelului, prizonierul unui zid care îl ținea în lesă ca pe un animal turbat. Avea mâinile prinse la spate cu brățări de metal legate de un lanț care, trecând printr-un inel prins de perete la o înălțime de vreun metru, făcea legătura cu brățările fetei, forțându-i să stea spate în spate. Lanțul de la brățările pe care le avea în jurul gleznelor era ceva mai lung și-i oferea o oarecare libertate, dar asta nu-l ajuta cu nimic. Indiferent cum privea lucrurile, se afla într-o mare belea și nu vedea nicio scăpare.

        — Au plecat? întrebă fata după o vreme.

        — Cine? se trezi Akar ca din visare. Nichtienii? Da, nu îi mai aud. Probabil că s-au dus să caute ceva de mâncare.

        — Bun! Dă-te mai încolo.

        — Poftim!?

        — Mișcă-ți fundul mai încolo, ce n-ai înțeles? repetă ea.

        Akar întoarse capul, încercând să privească peste umăr, ceea ce nu prea îi reuși.

        — Tigroaico, suntem prinși unul de celălalt, nu am cum să mă dau mai încolo fără să te trag și pe tine după mine.

        — Îhh! Asta era și ideea! făcu ea iritată și, găsind un punct de sprijin cu picioarele, se împinse cât putu de tare, dărâmându-l pe Akar într-o parte, acesta lovindu-se cu fruntea de perete. Greu de cap mai ești uneori.

        — Au! Chiar era nevoie să faci asta?

        — Da! Acum am asta, îi arătă ea o sârmă îndoită într-un mod bizar. Am scăpat-o când te-au adus, iar tu te-ai așezat pe ea.

        — Grozav! Îți mulțumesc că mi-ai explicat situația abia după ce mi-ai oferit o durere de cap la fel de mare ca cea de care sunt înlănțuit, mormăi el nervos.

        Asami îi trase un cot în spate.

        — Nu te știam așa un plângăcios. Fugi în brațe la mama ca să te pupe să-ți treacă?

        — Nu am cum. Nu mai e printre noi...

        Nu avea idee de ce spusese asta. Nu-i plăcea să vorbească despre trecutul său, despre durerea pe care o purta în suflet. Iar povestea mamei lui o spusese unei singure persoane. Atunci când vorbea despre cele întâmplate, simțea că amintirile se îndepărtau de el și își pierdeau încet, încet puterea. Iar el nu-și dorea asta. Era o prostie? Poate, dar asta simțea. Aodh îi spusese că amintirile aveau să rămână mereu cu el și că ceea ce îl împiedica să vorbească era frica de a împărți durerea cu altă persoană. Poate că avea dreptate... De unde să știe el?