Pedeapsa lui Akar

Capitolul XI - Cel de care zeii se tem

        — Asami! Asami! Tigroaico!

        Fata își dezlipi fruntea de a lui, săltând încet capul. Avea ochii în lacrimi și chipul schimonosit. În liniștea mormântală care se abătuse asupra lor, plânsul ei era singurul lucru care-i arăta lui Akar că totul se întâmpla aievea.

        Asami își șterse lacrimile, apoi, realizând că ceva nu era în ordine, privi cu atenție în jurul ei.

        — Ce e asta? întrebă încet, ca și când vocea ei ar fi putut să declanșeze un dezastru.

        Akar se răsuci într-o parte și încercă să se ridice în picioare. Durerea îl împunse în partea stângă, mai jos de capul pieptului, așa că renunță la ideea asta, mulțumindu-se să rămână în genunchi. Încă nu-și revenise complet după lovitura gromzerului, dar cel puțin era sigur că nu fusese grav rănit. Putea să se miște, iar ăsta era un semn bun.

        — Asta, arătă tânărul vrăjitor în jurul lui, este lucrarea ta. Ai oprit timpul, tigroaico.

        Asami îl privi fără să spună nimic, încercând parcă să-și dea seama dacă îi ardea de glume. Akar, însă, rămase serios.

        — Nu fi ridicol. Cum aș putea să fac așa ceva? Nu am o asemenea putere.

        — Ba cred că ai, o contrazise el zâmbind. Știu câte ceva despre Magia Timpului, așa că va trebui să mă crezi pe cuvânt.

        — Dar eu nu cunosc nicio vrajă, își susținu ea punctul de vedere. Cum aș putea să folosesc o putere despre care nu știu nimic?

        Tânărul vrăjitor duse mâna la ceafă și se scărpină. Nici el nu înțelegea exact ce se întâmplase. Aodh Cloudspirit îi arătase cum funcționa Magia Timpului, ba chiar oprise timpul de câteva ori în prezența lui, așa că îi era ușor să recunoască ceva ce mai văzuse înainte. Nu exista nicio urmă de îndoială în mintea sa, Asami oprise timpul. Sau, mai exact, puterea ei făcuse acest lucru. Atunci când Aodh oprea timpul, nu avea nevoie să creeze domul acela de energie, fiind capabilă să aleagă care persoane dintre cele aflate în imediata ei apropiere puteau să se miște în voie. Asami, însă, nu știa să-și controleze puterea. Poate că asta era explicația.

        — Emoțiile și sentimentele unei persoane influențează magia, zise el. Îți aduci aminte ce ți-am povestit despre moartea mamei mele, despre felul în care am lăsat sentimentele să mă conducă? Am vrut să-i dau o lecție tatălui meu... Mi-am dorit asta din tot sufletul, iar puterea mea magică s-a modelat după dorința mea. Rezultatul îl cunoști. Am greșit, dar tu... Tu ți-ai dorit să supraviețuiești, atât, iar puterea ta magică a făcut restul, încercând să te protejeze.

        Asami își trase nasul și își șterse obrajii cu palmele. Privi în jurul ei, înregistrând fiecare figură împietrită, fiecare monstru care părea o statuie. Gromzerul, care rămăsese cu piciorul în aer, deasupra ei, arăta în continuare înspăimântător. Fata se îndepărtă de el, târându-se lângă Akar.

        O pocnitură o făcu să tresară și să-și ducă mâna la gură, încercând să-și acopere țipătul ca un chițăit. Deasupra lor, chiar în mijlocul domului, se formase o crăpătură din care porneau mai multe ramificații. Parcă erau închiși într-un mormânt de sticlă, iar cineva aruncase o piatră, încercând să-l spargă.

        — Să zicem că ai dreptate, făcu ea temătoare, privind crăpătura nou formată. Cu ce ne ajută asta? Presupun că e ceva temporar... Când lucrurile vor reveni la normal, o să ne aflăm în aceeași situație fără ieșire.