Young God (RO) (În Curs De Verificare)

Capitolul 5- Ascunde toate dovezile

Undeva, departe, departe, vorbea cineva. Atât de mult știa Jisung. Poate că era un alt gând pierdut în spatele minții. Poate că era doar vântul. Era ca și cum ar fi fost sub apă, scufudndându-se, scufundându-se, scufundându-se, vocea înmuiată și distorsionată.

—... regulă acolo?

Respirația lui era zimțată, pieptul strâns și înflăcărat. Palmele îi erau calde și lipicioase de sânge, pământul se învârtea sub picioarele lui; toate împrejurimile se topeau toate, în întuneric.

—...suna la o ambulanță. Ce se înt...

Jisung s-a uitat în jur cu ochii sălbatici. Pentru o secundă a văzut o față. Un băiat mai tânăr. Ochii amabili, în formă de semilună. Îl cunoștea pe acest băiat. Undeva, cumva. O amintire era în spatele minții, un avertisment slab.

Jisung îl văzu pe băiat că căzuse la pământ și negrul a inundat din nou viziunea lui Jisung.

------------------------------------------------------

Jeongin a simțit cum piciorele îi cedează, cu ochii care se ridică spre cer. Deasupra lui, luna era ca o perlă înclinată. Își simțea bătăile inimii în cap; ceva umed și cald îi venea în ochi și îl făcea să ardă.

Privirea lui era în ceață ca o cameră spartă, iar când se concentră din nou, luna dispăru și era înlocuită de o față, la fel de palidă, la fel de rece. La fel de frumos.

O voce din spatele capului lui Jeongin a întrebat slab dacă așa arăta un înger.

Dar ochii acestui băiat erau la fel de largi și întunecați, era ca și cum ar fi privit direct prin el. Ca și cum nu ar putea vedea de loc pe Jeongin.

------------------------------------------------------

Un băiat. Era un băiat care stătea la picioarele sale, cu părul blond îmbrăcat cu sânge care curge dintr-o rană deschisă. O rană pe care, deși nu avea amintiri , Jisung știa că a provocat-o. Picioarele lui Jisung erau la pământ, înghețate între băiatul tânăr și cadavrul. Ca și cum ar păzi pragul dintre viață și moarte.

Jisung se ridică în picioare și a privit ochii largi ai băiatului și, dintr-o dată, lumea s-a repezit în ceață.

------------------------------------------------------

Ploapele lui Jeongin erau grele, deci, atât de grele, și nu voia nimic altceva decât să se încolăcească ca o bilă mică, pe frunzele răcoroase și să cadă într-un somn adânc și profund.

A simțit cum niște mâini străine era la pieptul lui. Jeongin a deschis ochii pe jumate, ca să vadă același băiat, de data asta cu ochii sălbatici, frenetic și uman. Vorbea, la fel ca o îngeristrate stricată.

—Cine... de ce? De ce ești tu? De ce ești aici?

Jeongin a vrut să-i spună ceva, să-i spună băiatului mai în vârstă să nu plângă, că este în regulă, dar gura lui nu vroia să se miște. În timp ce ochii i se închiseseră în sfârșit, Jeongin s-a găsit în mintea lui să întrebe cine va hrăni cățelușul vagabond.

------------------------------------------------------

Acest lucru era greșit. Acest lucru nu trebuia să se întâmple. Acest lucru nu făcea parte din plan.

Capul lui Jisung se învârtea, abia îngeristrând durerea atunci când a aruncat piatra plină de sânge pe picior, privindu-l în schimb pe băiatul care era inconștient.

Yang Jeongin nu trebuia să se rănească.

Mâinile lui era la gâtul și la nările băiatului, simțind un puls, o respirație, orice. După ceea ce părea o eternitate, el a simțit, slăbit și înfiorător, o bătaie de inimă sub piele. Ochii lui Jisung au văzut din pădure, locul de joacă.