Latino Lover

C A P I T O L U L 33

Capitol necorectat.

Băteam agitată din picior în timp ce așteptam ca doamna plictisită din spatele tejghelei să îmi împacheteze cât mai frumos câteva prăjituri cu ciocolată albă. Nu mai avusesem o zi atât de proastă ca asta de mult timp și eram atât de obosită, însă gândul că mai aveam câteva zeci de minute să repar prostia pe care am făcut-o îmi dădea energie.

I-am înmânat banii și am cuprins sacoșa de hârtie între degete după care m-am grăbit să mă îndrept spre stradă. Astăzi am lucrat de dimineață până adineauri și abia dacă mai rezistam să stau câteva minute în picioare, însă când am primit minunata veste că astăzi tocmai a fost ziua lui Valentino de la nimeni altcineva decât însăși Jane.

Eram dezamagită de mine într-un fel, nici nu avusesem timp să îi cumpăr un cadou și nici nu mai găseam ceva la unsprezece noaptea. Iată-mă acum alergând pe drum cu prăjiturile lui preferate în speranța că nu voi ajunge mai târziu de ora doisprezece. Bravo, Madena. Nu l-ai întrebat niciodată când e ziua lui.

Partea proastă era că nici nu mi-a dat vreun mesaj astăzi, probabil s-a supărat din cauza nepăsării mele, însă speram să reușesc să-l împac cumva. Dacă reușeam să trec pe strada lui fără să atrag atenția cuiva, mă declaram mulțumită.

Relația noastră intrase pe făgașul normal, însă trebuia să admit că petreceam foarte puțin timp împreună în comparație cu zilele în care eu nu lucram. Totuși, nu puteam să stau fără să nu fac nimic, deși era vară și aș putea să îmi permit să mă relaxez.

M-am oprit din a mai supragândi orice situație și m-am concentrat la drum și la cine dădea târcoale locului acesta. Spre fericirea mea nu mă întâlnisem cu grupulețe de băieți care să mă intimideze. Când i-am zărit casa de după colț am simțit că trebuie să mă opresc și să iau o gură de aer. Eram sigură că era supărat.

Câteva secunde mai târziu mă aflam în fața ușii, întrebându-mă dacă trebuia să bat sau nu. După ce mi-am luat inima în dinți și curajul la purtător, am lovit lemnul rece cu buricele degetelor. Ah, la naiba. Era deja doisprezece fără un sfert. Am dat de naiba rău cu el.

După ce am mai insistat de vreo două ori, am crezut că nu mai răspunde. Probabil adormise. Aș fi putut pleca foarte ușor, însă voiam să vadă că mă gândisem la el și că nu eram genul de tipă rece și fără suflet. Nu răspunsese nici de data asta și eu nu m-am putut abține să nu suflu aerul zgomotos în afară.

Ce mai puteam face acum? Așa îmi trebuia dacă nici măcar nu mă chinuisem să aflu niște detalii despre iubitul meu. Mi-am scos telefonul din geanta pe care o purtam pe umăr și i-an scris un mesaj în speranța că va auzi notificarea.

Poți să cobori puțin?

După ce am terminat de tastat ochii mei s-au lovit de ceasul telefonului, au trecut deja vreo cinci minute și eu nici că nu reușisem să îl fac să iasă din casă. Oare ce putea fi mai rău decât atât?

Așa cum stăteam eu și mă gândeam la cât de neglijentă eram uneori, am auzit cheia rotindu-se în ușă și în momentul acela am simțit cum emoțiile pun stăpânire încetul cu încetul. Cred că Valentino sigur adormise și din cauza asta îi luase atât de mult să coboare.

I-am întâlnit privirea confuză și părul răzvrătit și m-am blocat puțin. Nu știam dacă trebuia să îi spun ceva sau pur și simplu ar fi trebuit să aștept o reacție din partea lui.

— La mulți ani, iubire! îi urasem entuziasmată, privindu-l cum își trecea mâinile peste față pentru a-și înlătura oboseala probabil. Știu că e târziu... am dat să spun, însă m-am trezit trasă înăuntru. Oare era supărat pe mine?