Păcatele lui Rayder [BoyxBoy]

♦ Capitolul VIII- Poate îmi pasă ♦

      

"Come with me, I will ruin your life, but it will be fun, I sware"

Rayder

            Îi simțeam inima cum bate nebunește, corpul său fiind în totalitate lipit de al meu. Tricoul negru pe care îl purtam era îmbibat cu larimile sărate ce îi curgeau ca dintr-un robinet, iar trupul îi era acoperit în totalitate de transpirație. Îi mângâiam liniștit spatele, auzindu-i suspinele cum se lovesc încet de pieptul meu. Timp de câteva minute bune când a stat în brațele mele, plânsul nu i-a contenit deloc, ba dimpotrivă, cu fiecare moment cu care trecea îmi simțeam haina de pe mine cum este strânsă tot mai puternic în pumnii săi.

            Nu încercam să zic nimic, deoarece liniștea care domnea peste siluetele noastre este mult prea maestuasă pentru a o întrerupe, astfel rezumându-mă doar la a-l asculta cum plânge silențios, mai trecându-mi de câteva ori mâna prin șuvițele sale maronii. Am ajuns exact înainte de a-l vedea pe cel brunet cum sare la gâtul lui Danilo, iar primul instict pe care l-am avut a fost să rânjesc ca un nebun la imaginea din fața mea.

           Băiatul meu chiar se pricepea la ceea ce făcea, iar faptul că avea o ambiție de fier mă făcea să-l privesc cu mai multă admirație. Când am văzut că nici arbitrul nu îi poate despărți pe cei doi, urmând să observ mai multe persoane alarmate cum se îndreaptă către ring, mi-am dat seama că cel cu ochii cenușii avea din nou o criză de nervi. Îl știu pe Raeken încă de când lucra pentru Antonio și știu foarte sigur că era un idiot și jumătate la acea vreme, iar faptul că a reușit să-l enerveze atât de rău pe Kayden, îmi dădea de înțeles că a rămas la fel ca și atunci.

           Îmi treceam degetele înghețate peste pielea spatelui său înfierbântat, gândindu-mă cum este posibil să fie fierbinte mai mereu. Aveam obrazul lipit de fruntea sa, simțindu-i tâmplele cum zvâcnes, probabil de la toate lacrimile pe care le-a vărsat până acum. Aveam un Kayden în brațele mele, în cea mai vulnerabilă stare a sa, cu buzele umflate și doar într-o pereche de pantaloni scurți. Dă-mi doamne răbdare.

           Când am simțit că și-a oprit suspinele și și-a descleștat pumnii din tricoul meu ce era acum boțit și ud, mi-am deschis ochii, dând de ochii săi roșii, având o privire pierdută.

           —Îmi pare rău.

            Făcu câțiva pași în spate, ștergându-și obrazii umezi.

           —Ești bine? 

           Nu știam pe ce mă fixam mai mult când am întrebat, pe starea sa fizică, sau pe cea emoțională. Pumnii îi erau pătați de sânge, iar pe abdomen și pe brațe am observat câteva vănătăi, ceea ce înseamnă că Danilo n-a stat prea mult la discuții. Aș fi vrut să întreb ce l-a făcut să se enerveze în halul ăsta, încât să-l lase mort pe cel brunet. Aș fi vrut să-l întreb și de prima sa criză de acum câteva săptămâni, când mai avea puțin și aveam să peticim sacul de box, dar m-am rezumat doar la a-l privi pe sub gene.

            Încercam din toate puterile să-mi înfrânez fiecare gând nu prea ortodox pe care-l aveam asupra corpului său, dar drăcie, câte aș putea face cu corpul ăla, ah.

           —Sunt bine.

           De parcă nici n-a plâns la mine în poală timp de câteva minute, mi-a întors spatele, începând să-și adune hainele dintr-un dulap. Și-a tras un tricou peste cap, urmat de pantalonii negri, încercând să-și îndese echipamentul în rucsac, făcând toate aceste acțiuni sub privirea mea arzătoare. Încercam cât mai mult să îl admir, deoarece nu știam sigur când urma să mai am această ocazie. Înainte să mă întorc pentru a pleca din vestiare, am auzit cum ușa se izbește vertiginos de perete.