(Ne)Așteptând sfârșitul

Capitolul 3

   Aishaㅡ ,,Nesimțit mai poți fi Alastair "

   ㅡ Aisha! Uită-te la mine! Totul va fi bine draga mea, îmi spune bărbatul care a avut grijă de mine în toți ani aceștia.

   Eu mă privesc pe acel pat și îmi amintesc perfect ziua. Aveam șapte ani dacă îmi aduc bine aminte. Văd cum țip și plâng de durere și apoi îl văd pe tata. Stă pe hol și plânge la rândul lui, uitându-se în același timp pe geamul care ducea spre salonul meu.

   Nu am să uit niciodată acea zi. Am avut prima mea operație și atunci când m-am trezit, îl aveam pe tata lângă mine.

   Încă țin minte cum mi-a zâmbit și m-a sărutat pe frunte. Am simțit cum toată durerea a dispărut ca prin magie.

   Mă uit în stânga și în dreapta și zâmbesc trist când îmi dau seama că acea amintire a fost doar un vis. Tata nu mai e. A plecat.

   Privesc ceasul de pe perete și văd că este trecut de miezul nopții. Nu mai am somn.

   Mă ridic de pe pat și pășesc încet, nevrând să îl trezesc pe domnul Henri sau pe fiul său.

   De fiecare dată când nu mai puteam dormi, mergeam pe balcon și priveam stelele. Mă liniștea. Simțeam că nimeni și nimic nu mă mai poate deranja.

   Urc cât pot de subtil treptele și mă simt precum într-un film idiot cu spioni. Eu aș fi spionul bun de nimic.

   Când ajung la etaj observ ușa mare din sticlă ce duce spre balcon și o deschid încetișor.

  Inspir aerul curat și mă sprijin de balustradă. Mă uit perplex la nenumărații licurici, și îmi dau seama că unul dintre ei, este tata. Toate stelele strălucesc foarte tare în seara asta, dar una strălucește mai puternic decât toate celelalte. Mi-e dor de tine tată.

  Ai plecat și nu te-ai gândit că mă vei lăsa cu adevărat pustiită. Tu reprezentai singurul motiv pentru care nu încetam să lupt. Acum dacă tu ai plecat, de ce aș mai face-o?

   De ce mai aș încerca să trăiesc într-o lume în care tu nu ești prezent? Ce rost ar mai avea suflarea? Mai bine ar fi să închid ochii odată pentru totdeauna și să mă bucur de acest fapt, decât să mă trezesc în fiecare dimineață, dar să îmi pară rău.

   Știu tată. Tu m-ai învățat de mică să prețuiesc mai presus de toate viața. Mereu mi-ai spus că noi nu deținem cu adevărat suflarea proprie. Ai spus dintotdeauna că Cel De Sus, este deținătorul de drept al vieții noastre. Mereu ai spus că mila, corectitudinea și iubirea lui sunt nemărginite, dar unde sunt acum toate aceste calități? Unde a fost mila lui când mi te-a luat de lângă mine? Nu s-a gândit ce se va întâmpla cu fiica ta? Unde a fost corectitudinea lui atunci când a decis să îți oprească suflarea? Nu s-a gândit că poate nu era timpul tău? Unde a fost iubirea lui atunci când ai închis ochii pentru ultima dată și nu i-ai mai deschis tată? Nu s-a gândit că tu mai aveai oameni pe care să îi iubești sau care să te iubească?

   Iartă-mă tată. Am nesocotit decizia Tatălui Nostru. Știu că te-am dezamăgit. Mereu ai spus că înainte de toate, trebuie să îi acordăm prioritate lui. Trebuie să îi oferim iubire, credință, jertfă și să nu judecăm niciodată ceea ce el a decis. Astăzi am greșit și îmi cer iertare. Știu că dânsul te-a luat în dreapta sa cu un motiv, doar că nu îmi pot da seama care. Mereu am crezut că voi fi prima care i se va alătura și că tu tată, mă vei conduce pe ultimul drum și îmi vei bucura urechile cu niște cuvinte dulci presărate cu suspine, drept necrolog. Nu m-am gândit nici măcar o dată că vom schimba rolurile.