Fulgii mari de nea se așază în părul meu, albindu-l. Nu simt frigul care odată îmi chinuia simțurile. Mi-se pare ciudat căci întotdeauna mi-am dorit să mă pot bucura de zăpadă fără disconfortul temperaturii. Strâng cu mâna scaunul metalic din fața mea. Văzând tenta verzuie a mâinii mele îmi amintesc tot. Devenisem una dintre ființele pe care odată le consideram demne de a fi ucise. Gândurile mi-se amestecă în minte fără coerență. Mie greu să formulez propoziții, fraze. Comunic prin cuvinte monosilabice.
Încep să mă întreb dacă tot ce văd nu e o închipuire a minții mele infectate. Nu de alta, dar ma aflu pe o pisică robotică care e transformată în mijloc de transport alături de cei mai buni prieteni ai mei și dușmanul de moarte al unuia dintre ei.
În mod sigur delirez.
Dupa ce l-am lăsat pe Ștefan la bord, s-a instalat liniștea. O liniște mormântală, care mi-ar fi dat fiori dacă nu mi-aș fi pierdut cunoștința din oră în oră. Prima oară a fost teribil, Silvia a fost atât de speriată încât voia să se arunce. M-am trezit la timp, totuși, din negura în care eram trasă din ce în ce mai adânc. Nu înţelegeam ce se întâmplă, însă când am descris senzația, Andy a afirmat ceva cutremurător cu o voce gravă:
- Știi ce ți-se întâmplă? Mori.
Ștefan privea tăcut în zare, Andy la fel. Silvia încerca să râdă fals, de parcă ar fi fost o glumă bună. Știa că el nu glumeşte. Și eu știam. Se spunea ca era nevoie de 3 zile până când virusul preia complet corpul, iar omul moare, doar cadavrul său condus de virusul ajuns la creier continuând să se mişte. Oftez simțind cum iar încep să mă detașez de realitate, murmurând niște cuvinte fără noimă.
- Atunci ar trebui să ne grăbim. vocea Silviei devenise tremurată, de parcă din chicotit dăduse în plâns, îmi doream ca acest efect să fie din cauza virusului însă.
- Orașul e la o oră distanță. am auzit vocea lui Andy straniu de clar, de parcă era lângă mine. M-a trezit din întunericul care mă cuprindea.
Deschid ochii și în fața noastră, în depărtare, se ridica un turn petrochimic imens. Ne apropiam într-adevăr de oraș. Oftez ușurată. Gogu torce în brațele Silviei. Cu cât ne apropiem de oraș, cu atât mă simt mai rău. Amețesc, O senzație de greață îmi cuprinde corpul încet încet. Ajungem la periferia orașului, și Andy oprește vehiculul Liz. Sentimentul de greață e insuportabil. Decid să studiez și eu tabloul pe care cei trei îl priveau amuțiți. Oare cât am lipsit?
Din orașul care odată îi servise lui Andy drept casă rămaseră doar niște ruine. Grămezi de moloz, copaci distruși. Mașini ciocnite, unele încă fumegând, altele arse în întregime și acoperite de un strat subțire de zăpadă. Corpuri de animale și oameni, sânge, părți ale corpului, organe aruncate colo și colo. De parcă o bombă lovise acest oraș. Infectații mișună ca furnicile pe străzi. Unele blocuri sunt neavariate și baricadate. Supraviețuiseră și oameni. Cu cât Andy cel încremenit coboară vehiculul, cu atât greața mea crește. Probabil ăsta e felul în care virusul detectează oamenii infectați deja. Nu-mi place.
Andy începe să o facă pe Liz să înainteze ușor. Arată către o clădire încă intactă.
- Ăla a fost liceul meu.
Priesc cu atenție. Pe acoperișul plat fuge o persoană, urmată de un grup mare de infectați. Simt cum mi-se întoarce stomacul pe dos.
- A-a-andy... E v-v-vreo c-c-col-l-legă de-a t-t-ta?
Ochii lui Andy fixează clădirea. Îl aud spunând o înjurătură între dinți și smucind-o pe Liz înspre acoperiș. Fata pare uimită, o văd mimându-i numele lui Andy. Zâmbește cu ochi sticloși, vicleni. Infectații se sperie de mașinărie, în timp ce Andy îi întinde mâna fetei. Din Liz iese o platformă metalică, și în timp ce eu mă întreb cum de au loc atâtea lucruri în ea, Andy o aduce pe fată pe platformă. Liz se ridică la cer. Simt cum răul îmi trece, fiind înlocuit de o amețeală care anunță că aveam să îmi pierd cunoștiința din nou.
- Maria. Ce-ai pățit? îl aud pe Andy ca prin vis.
- Au spart liceul. Toți au fost infectați. Pe lângă clasele senioare, eu sunt singurul supraviețuitor.
- Maria... Știu că nu e momentul potrivit însă mi-am jurat că atunci când vom fi invadați de zombii îți voi spune adevărul. Mereu am ținut la tine mai mult ca la o prietenă.
Văd încețoșat cum fata cu ochii căprui și bucle castanii ciufulte îl privește șocată. Nu apuc să ascult restul conversației. Mă afund în negură, fiind mulțumită că i-a spus adevărul. Trece timpul. Încerc să mă trezesc. Mă învârt, mă zbat. Mi-e greu. Parcă toate circuitele mele s-au stins. Mor. Nu. gândesc eu. nu se poate sfârși așa. Cu un ultim zvâc reușesc să mă trezesc la realitate. Privesc în jur. Suntem în mișcare, Ștefan râde cu lacrimi. Fata nu mai e.
- Nu pot să cred că ai împins-o, o aud pe Silvia indignată.
Ștefan însă hohotește fără oprire.
- Fraierule, te-a refuzat gagica. Bine i-ai făcut, s-a făcut la propriu una cu pământul de rușine.
- Vrei să fii următorul? mârâi Andy .
- B-b-băieți n-n-u v-r-r-reau să v-vă î-n-ngrijorez dar c-c-cred că s-s-se ag-g-graveaz-ză.
- Mira are dreptate. Pentru ea am venit. În plus, casa mea e la o stradă distanță.
În mod convenabil și plăcut, niciun bloc de pe acea stradă nu fusese dărâmat. Andy o face pe Liz să aterizeze. Nu mă îngrețoșează nimic acum, totul este în siguranță. Încerc să mă dau jos de pe scaun dar nu mă pot ține pe picioare. Silvia mă ia pe sus. Ștefan nu e de încredere iar Andy trebuie să scotocească prin lucruri. Ajungem rapid la ușa sa. E descuiată, însă Andy nu pare mirat. Părinții săi au emigrat după ce el a fost trimis la Matcă. Intră în fugă în camera sa. Silvia mă întinde pe pat. Simt cum puterea se scurge din mine. Andy deschide toate rafturile, până când găsește o mașinărie mică, asemănătoare unei mașini de cusut cu un lichid ciudat. Silvia aduce o lamă și îmi taie buricul degetului arătător. Ștefan a pornit televizorul și ronțăie niște pufuleți vechi. Fără el, nici n-ar fi reușit cei doi să mă salveze, ce să spun. Andy ia sângele pe ac și îl amestecă cu soluția, apoi îmi înfige acul în venă. Brusc simt cum adorm și îmi doresc să fie datorită leacului și nu din cauza virusului mortal.
Simt un șoc înăuntrul meu, șocul care m-a trezit din somnolență. Mă ridic în capul oaselor. Andy și Silvia mă îmbrățișează în timp ce Ștefan își dă ochii peste cap murmurând despre cât de grețoase sunt astfel de momente. Nu-mi pasă. Sunt vie, sunt fericită. Există un leac. Iar noi, cei Exilați din program, l-am găsit și testat. Tot ce mai aveam de făcut era să îi găsim pe restul.
