Deschid ochii ușor, căscând. Am avut un vis oribil, am visat ca era o epidemie cu un virus incurabil în lume și... oh, stai. Nu era un vis.
Primesc un telefon de la Darius, prietenul meu. Părea agitat și mi-a spus că ne întâlnim la mine la scară în 15 minute. În timp ce mă îmbrac deschid televizorul și îl dau pe Realitatea. Anost program, dar măcar speram să mai aflu ceva de epidemie. Un mare Breaking News era afișat și temerile mele îmi sunt confirmate.
"EPIDEMIA ESTE TRANSMISĂ ȘI ÎN ROMÂNIA, AVIONUL INFECTAT S-A PRĂBUȘIT LA BUCUREȘTI "
O femeie de vreo 30 de ani povestea surescitată aceleași informații din nou și din nou.
" ...Avionul a decolat din SUA, aparent la bordul acestuia a pătruns și o persoană infectată, piloții, alături de jumătate din pasageri au decedat. Restul persoanelor infectate s-au răspândit în toate colțurile țării. Dacă vedeți orice persoană cu simptomele bolii îndepărtați-vă cât mai repede și puneți persoana în carantină, repet, uciderea nu e o soluție și va fi pedepsită conform... "
Am închis televizorul cu silă. Nu se merita. Cobor repede pe scări, deși locuiesc la etajul 6. Ajung jos iar Darius mă întâmpină îmbrățișându-mă strans.
- Ai avut dreptate.
- Știu.
- Ai grijă.
- Și tu.
Nu e el tipul cu cuvintele.
Am urcat în casă iar imediat ce aud în cameră aud țipete sufocante și bufnituri de afară. Te rog, fii un vis. Te rog fii un vis...
Nu era vis.
În viața mea nu am văzut zombii în carne și oase. Se presupunea, după spusele președintelui, că zombii nu vor ajunge în țară prea curând. Președintele se înșelase. Afară infectații zgâriau ușile caselor de pe dealul din spatele blocului meu, încercând să pătrundă în case. Mă gândeam cu groază la colega mea de bancă, care locuia pe deal, puțin mai departe de mine și la Darius, care acum că probabil era afară. Oftez privindu-mi coșmarul în ochi. Simt că fiecare mușchi îmi e blocat în timp ce un infectat o mușcă de gât pe o femeie în vârstă. Nici măcar păsările nu mai cântau în copacii de pe strada mea. Eram șocată. Mama dă buzna în cameră și mă trage de la geam. Mascara i se scurge de la ochi alături cu lacrimile pe care nu aș fi dorit să le văd vreodată.
- Mira, respiră. Te rog. Calmează-te. Vor trimite ofițeri. Îi vor lăsa în scările de bloc. Va fi totul bine. Calmează-te. Respiră.
Mi-era teamă doar de un răspuns ... nu voiam să aflu ce era mai rau dar trebuia neapărat să știu...
- Și Nana... ce face? E bine?
- Nana e bine. Se aștepta la aia. a adormit la loc.
Expir ușor și mă las să cad pe pat. Dacă cineva îmi spunea în 2012 că România anului 2014 va fi invadată de zombii, probabil i-aș fi râs în nas. Ironic. Deschid telefonul. Mi-e teamă de ce s-ar putea afla printre mesajele mele, însă nu am putut rezista tentației. Un mesaj panicat de la Silvia, care era îngrijorată pentru mine. Mesaje de adio postate în statusuri. Andy, un prieten apropiat care sta în cealaltă parte a țării, mă întreabă dacă lucrurile stau la fel de grav și la noi. Altcineva mă întreabă dacă îi dau like la poza de profil. ... ei bine presupun că vremurile nu se schimbă.
Partea bună e că odata cu invazia infectaților nu mai avem școală. Însă, nici pe stradă nu poți ieși, cel puțin deocamdată. Trimit mesaje prietenilor mei care stau la case ca să mă asigur că sunt bine. Oameni buni, vă rog, salvați-mă!
