Razele soarelui trec delicat prin perdeaua albă din cameră, mângâindu-mi fața adormită. Casc și mă frec la ochi ridicându-mă în capul oaselor. Restul camerei era într-o ușoară penumbră, încețoșată. Asta nu e camera mea. Brusc, totul din jur devine clar. Uitasem de buncăr și de tot ce se întâmplase, iar brusc totul îmi apare în față cu rapiditate: apa otrăvită, părăsirea familiei, penitenciarul părăsit, femeia cu zâmbet înfiorător, sala de jocuri, Andy, Silvia. Oftez. Patul Silviei e gol, Gogu e sub acesta, pe ghiozdanul meu, ronțăind o pulpă de pui gătită bine. Silvia probabil e în camera de artă pictând. Mă dau jos din pat, picioarele mele goale atingând podeaua neobișnuit de rece. Pantalonii mei scurți și tricoul meu lung cu pisici sunt șifonați după o noapte de nesomn în mare parte, cât am încercat să diger informația. Prea multe lucruri întâmplate într-o zi.
Îmi iau niște blugi și un tricou negru pe mine, îmi prind părul într-o parte cu inima bătându-mi puternic. Iar sentimentul ăsta? Dar nici nu mă îmbrac bine că prin difuzoarele de pe hol de aude vocea obosită a unei femei care repeta aceeași propoziție la nesfârșit. Pe hol se auzea atât de tare încât simțeam cum îmi bubuie timpanele.
'TOATĂ LUMEA SĂ SE ADUNE ÎN AMFITEATRUL DE LA NIVELUL -2B. ATENȚIE, TOATĂ LUMEA ÎN AMFITEATRUL -2B!'
Urmez mulțimea și ajung după o nesfârșită coadă la lift în amfiteatru. Era foarte multă lume acolo, majoritatea adolescenți. O zăresc pe Silvia vorbind cu un băiat înalt cu păr albastru. Radia de fericire în prezența lui, așa că m-am decis să n-o deranjez. Dar Andy?
- Bau!
Andy îmi pune mâinile pe ochi iar eu scap din strânsoare râzând.
- Tocmai mă uitam după tine. râd în continuare și îi dau un pumn moale, amical în braț.
- Ce căutăm aici?
Niște clinchete se aud din difuzoare. Se pare că vom afla curând.
'Toată lumea să se așeze pe cele mai apropiate locuri libere, ceremonia va începe curând'
Ceremonie?
Lumea se împinge în stânga și în dreapta , deși sunt locuri libere pentru toți. Mă așez lângă Andy iar el își ține rucsacul în brațe. Mereu îl ia după el. Uneori am impresia că se mișcă, dar are niște modele stranii pe el, așa că mereu am pus iluzia pe seama lor. Silvia stătea în partea opusă a amfiteatrului alături de Tipul Albastru. Abia acum, cu toată lumea la locurile lor, am observat că amfiteatrul este construit ca un vechi Collosseum. Astfel, toată lumea poate vedea scena, unde chiar acum o femeie răsfoia niște hârțogăraie. E chiar tipa cu zâmbet înfiorător care ridică rapid capul din hârtii și zâmbește din nou cu toți dinții, de parcă tocmai a câștigat la loto. Îmi dă fiori.
- Bună, dragii mei, se adresează ea publicului, eu sunt Sabrina și sunt tare bucuroasă că sunteți aici cu toții sănătoși și neinfectați. râse forțat, făcând cu ochiul. Silvia părea oripilată, Andy își ridică o sprânceană iar eu râdeam ca tipa să nu se simtă prost. Brusc, zâmbetul i se șterse femeii, pe față apărându-i o urmă de regret. Unii dintre Aleși au suferit niște accidente din cauza Infectaților în timp ce se îndreptau spre Matcă. Unii dintre ei au reușit în sfârșit să ajungă aici... alții însă...
Își plecă pletele blonde cu respect. Uitându-mă în jur observ persoane sosite de ceva vreme, ca mine, dar altele în haine rupte, ponosite, cu lovituri sau zgârieturi. Probabil că ei avuseseră accidentele. Dar toată lumea își plecase capul, de la cel mai mic dintre noi la bătrânii care erau deasupra, în tribune. Niște bătrâni cu bărbi albe și îngrijite, unele lungi , altele tunse. Oftez și îmi aplec capul, amintindu-mi de vecina. Închid ochii și realizez că zumzăitul conversațiilor a fost înlocuit cu țiuitul tăcerii, un țiuit mort, înfiorător. Mi-se face pielea de găină.
