În timp ce gândul meu adormit zbura înspre zări necunoscute, mașina lovi brusc o piatră ascuțită, zdruncinându-ne puternic. Deschid ochii și o văd pe Silvia lângă mine, privindu-mă cu ochii căscați de uimire.
- E bine, fetelor, îl aud pe unchiul meu, am lovit doar o piatră.
- Va trebui să oprim? întreb întinzându-mă și frecându-mi ochii somnoroși.
- Nu putem risca. În plus, mai avem puțin, iar roata nu pare avariată.
- Dar unde mergem? miorlăi Silvia în timp ce își cerceta telefonul căutând semnal.
- După cum vedeți, suntem în Occidentali. Am trecut cu mult de Brașov.
- Adică mergem în munți? mă aud spunând ca pentru mine.
Afară ceața trecuse, soarele strălucea puternic aurind crestele munților din jur, deși în mașină era răcoare. Se pare că mersesem ceva vreme, plecasem seara iar acum era aproape ora prânzului. Prânzul! Stomacul meu mârâi revoltat. Obișnuiam să mănânc des, mă miră faptul că de-abia am realizat că mi-e foame după mai mult de 12 ore de nemâncare. Dar acum se schimbaseră multe lucruri. Nici măcar apa nu mai era în siguranță. Totuși, trebuiau să aibă un mic sandwitch la ei, nu?
- Unchiule... când oprim să mâncăm? Sunt lihnităă...
Nici nu am apucat să îmi termin miorlăiala jucăușă că din scaunul din dreapta șoferului, o mână înmănușată de bărbat îmi întinde o felie pătrățoasă de pizza într-o punguță, alături de niște șervețele. Era prima oară când îl luam în seamă pe omul cât o gorilă îmbrăcat într-o uniformă militărească și cu o mască mare și neagră, de jandarm. Îi simt ochii zâmbindu-mi, așa că îi zâmbesc la rândul meu spunând un "Mersi" moale. Împart cu Silvia felia de pizza, după primim apă îmbuteliată. Minerală, ew. Dar nu fac mofturi, sunt cu adevărat deshidratată așa că încerc să ignor gustul. Se face parcă mai cald. Din când în când un infectat se ivește din boscheți sărind pe mașină, dar jandarmul îl ucide ușor. Călătoria a decurs bine. Nici nu se face bine 3 dupamiază că mașina se oprește în fața unei mari clădiri din ciment. Arată ca o fostă închisoare. Neîncrederea mă izbește. Ce dracu' caut eu aici?
- De ce m-ai adus aici?
- Miriam. Veți afla imediat ce intrați. unchiul meu se lasă pe vine și privește în sus, către mine. Ți-aș face eu vreun rău?
Poate o să par slabă dar chestia asta chiar m-a convins. Am inspirat adânc și am mers pe lunga alee către ușile mari de lemn ale clădirii. Jandarmul a făcut un semn iar porțile s-au deschis larg. Avusesem dreptate. Era o închisoare, iar noi tocmai intrasem în curtea ei. Însă în locul închisorii era o clădire fără bare la geamuri, cu un singur nivel. Am fost conduse înăuntru, unde o femeie crispată cu un zâmbet înfiorător ne-a spus că ne aflăm într-un buncăr de maximă securitate alături de alți șaizeci de adolescenți, iar răspunsurile la toate întrebările le vom primi odată ce vor ajunge cu toții în buncăr. Ne-a dat o broșură cu nivelele, un fel de hartă a locului, alături de niște monede ciudate. Monedele le-am îndesat în buzunarul pantalonilor în timp ce ea ne-a condus în camera noastră. Era drăguță dar necesită renovare. Oricum nu plănuiam să stau aici mai mult de o săptămână, deși sentimentul de siguranță e liniștitor. Astfel am ajuns să stau întinsă pe patul de la perete lăsând fericirea și răcoarea camerei să mă indunde. Mă plictisesc.
- Silv.
- Hm?
- Silv!
- Hmm?
- Siiiiilv!
- Ce e?
- Au o cameră cu jocuri și calculatoare. Vii?
- Haide. îi aud vocea somnoroasă în timp ce încearcă din greu să se ridice din pat. E obosită dar nu vrea să rămână singură aici. Știu asta. O las să mai moțăie puțin cât eu despachetez ce am în rucsac. Deschid fermoarul principal și îl găsesc pe Gogu acolo alături de litiera lui. Doarmea acolo, dar când l-am trezit i s-a făcut brusc foame. Îi dau niște resturi de pizza iar el le molfăne bucuros. Îi era la fel de foame ca mie. Despachetez hainele și o trezesc pe Silvia, lăsându-l pe Gogu să doarmă în rucsac.
Luăm liftul și ajungem la nivelul -3. Sala de jocuri.
Era plină, după cum mă așteptam. Erau puține calculatoare, multe jocuri mecanice, două mese de biliard și o pistă de popice. Ajunsesem practic în raiul gaming-ului și al relaxării. Silvia ocupă un calculator și se logă pe facebook în timp ce eu admiram buimacă peisajul superb al tehnologiei, fiind atentă și la persoanele din jur. Nu voiam să mă împrietenesc aici sau să îmi fac dușmani, voiam să ies cât mai repede de-aici. Oamenii de-aici îmi sunt total necunoscuți. Cel puțin cei de la biliard și popice. Și de la jocurile mecanice. Cât despre cei de la calculatoare...
Un singur tip mi-a atras atenția. Nu juca jocuri ca toți ceilalți, ci avea niște căști mari în urechi și făcea muzică. Tot ce vedeam era părul său bogat și hoodie-ul roșu. Dacă mă înșel?...
- Andy?
Nu mă aude. Mă dau mai într-o parte ca să îi pot vedea fața. Fără îndoială, el e. Așa că, decid să mă joc puțin. Dau fuga în spatele lui și îi pun mâinile la ochi. Acesta bâjbâcâie orbește pentru a-și scoate căștile iar eu chicotesc.
- Cine e...? întreabă el semi-iritat. Era clar că îl scosesem din transă.
- Ai vrea să știi, nu? chicotesc eu cu adevărat tare.
- Miriam?
Îmi dau repede mâinile de la ochii săi iar el mă privește cu miratea imprimată pe față și după se ridică și mă ia prin surprindere cu o îmbrățișare. Nici nu realizasem că avusesem atâta nevoie de una. Silvia devenise rece de când cu moartea mamei ei, nu îi mai puteam cere asta. Mama și bunica... sunt mama și bunica. Nu foarte afective de fel. Chiar mă bucur că e și el aici. Îl îmbrățișez înapoi, iar după mă dau în spate să îl văd mai bine. Nu e un băiat urât, din contră. În plus e destul de bun cu calculatoarele, poate sparge orice cod. Nu mă miră că e aici. Și privindu-l, realizez că nu mă aranjasem în niciun fel, că eram în pantalonii mei scurți și tricoul meu lung cu Garfield și că probabil părul meu arăta ca un cuib. Nici nu mă machiasem înainte să vin aici. Offf....
- La ce te gândești? chicotește el iar eu realizez că m-am holbat la el în tot acest timp.
- L-La nimic! Ia arată-mi la ce lucrezi...
Mă așez lângă el la calculator iar ziua trece repede alături de el și Silvia. Mâncăm pizza și ne uităm la un film horror, ironic sau nu, cu zombii. Aproape că am uitat că înafara zidurilor acestui paradis se dezlănțuie Apocalipsa.
