40.1 -Epilog-

107 7 13
                                    

    

    Soarele urca la marginea lumii într-un minunat răsărit trandafiriu. Cerul era asudat de firele unei croitorese dibace în culori pale de roz și albastru străveziu care se accentuau cu ascensiunea. Blocurile orașului, ca niște salopete purtate de giganți, erau întoarse pe dos sub privirile răscolitoare ale trecătorilor cu insomnii. Sub corurile de păsări de peste fâșiile de asfalt alunecau tălpile încălțărilor sub adierile văluroase ale vânturilor de sfârșit de primăvară.

    Trecuseră două luni de când intervenția Eleonorei avuse loc și nimic nu putea fi mai bine decât era. Vestea că fratele ei trăiește și că de fapt se aflase în alt zbor, o debusolă la început, precum apariția lui, dar nu avu nerecunoștința de a se îndoi de căile sorții. Primul pas păru un lucru atât de mic și totuși, atât de mare, precum o furnică pe pași de uriași. Iar când își afundă trupul cu aer, parcă simțirea răpitorului și creatorului de vieță era nouă.

     Ziua de 8 mai părea să aibă ceva ce celelalte de până atunci păreau să nu aibă. Era ziua liberă a lui Micah și el avea să-și ducă la capăt planul amânat de dinaintea venirii neașteptatului. Nu rezista să mai aștepte în privința asta așa că se trezi înaintea zorilor. Se trezi înainte ca măcar luna să apuce să-și care umbra înapoi de după plafon. Își făcu un duș rece și mersul pe care și-i purta prin dormitor era silențios. Eleonor se mută în dormitorului lui, al lor, transformându-l pe al ei într-o cameră de zi, de lucru, bibliotecă și anexă.
  
     Micah ceru la bucătărie un mic dejun simplu, se achită de instrucțiunile pentru muncile din reședință și urcă la Eleonor. Încă nu-i pâlpâiau genele pe sub firicelele de lumină.

          — Scumpo, trezește-te, rosti el simfonic deasupra urechi ei. Ea susură în pernă.

          —  Ce e? întrebă Eleonor cu ochii mici de somn.

          — Ridică-te, iubito. Vreau să te duc undeva astăzi, îi spuse cu vocea lui clară și fermă sărutându-o in colțul gurii, unde îi înflori un zâmbet.

          — Acum sunt gata.

          — Te aștept jos, la masă.

    Era prima data, după atât vreme, când îi propuse să iasă oriunde va vrea el sa o ducă. Cu recuperarea, lui Micah îi fu teamă să nu întâmpine probleme și să iște să se întâmple ceva rău.

     Eleonor se sculă din pat trăgându-și părul căzut pe față peste cap, cu bretonul care se întorcea ca un val după coliziunea cu țărmul. Se pregăti rapid cu câteva haine mai bune și își rezervă puțin machiaj pentru chipul ei. Își despărți părul pe cărarea creștetului și îl aranjă puțin cu mâinile și pieptenul fără să-și suplimenteze aspectul într-un mod  extravagant.

     După o jumătate de oră coborî la masă. De când își recapătă din forțe, decise împreună cu Micah să organizeze în fiecare vineri o masă cu tot personalul. Acum însă masa era
rezervată doar celor doi.
     Micah se ridică și îi trase scaunul ca să se așeze în locul destinat. Aproape de mijlocul mesei, mai în margine, era așezată o glastră și un răvaș.

         — Iarăși? întrebă ea râzând și luând răvașul.

         — De ce nu? Știu că ai păstrat primul bilet. L-am găsit când am modificat dormitorul vechi. Îți plac gesturile mele, știu.

Micah - Ne Aparținem -Where stories live. Discover now