Micah - Ne Aparținem -

-35-

        — Văd că ești cu ochiul în telefon de ceva vreme și mâncarea s-a răcit.

    Eleonor își ridică privirea stânjenită din ecranul pe care îl închise și gustă din deliciile culinare din fața sa.

        — Doar niste anunțuri. Facultăți. Nimic important.

         — Iubito, ce ți-ar plăcea să profesezi?

         — Sincer... Nu mi-am plănuit viitorul pe un termen așa lung.

      Micah bătu cu pumnul în masă ridicându-se fulgerător. Se întoarse rănit și porni către biroul său. Eleonor se grăbi să-l ajungă.

         — Nu îmi place când vorbești așa.

         — Și uită-te, zic, îmi întorc spatele.

    Eleonor simțea că îl condamnă pe nedrept, dar avea nevoie de el ca să o sprijine, nu să plece când așteapta să-i nege cruntul adevăr, să se răzvrătească în fața forțelor sorții. Probabil, se gândi pentru o secundă, amândoi suntem slabi. 
     Micah se pironi în loc. Consumă cu mintea și cu sufletul ce auzise, simțindu-se ca un ticălos. Se răsuci brusc și o sărută intens și provocator.

        — Iartă-mă. Ai dreptate.

        — E reciproc, îi mângâie ea obrazul.

        — Ce-ar fi să ne așezăm undeva și să vorbim, propuse el.

        — Ar fi genial.

     Micah o prinse de mână și o conduse în biroul lui. Teancuri de hârtie de diferite mărimi și straturi ocupau masa. El îi ceru din priviri să se așeze pe unul din fotoliile din încăpere. Micah îl ocupă pe cel de alăturea prinzând între degete și amestecând tot conținutul material al biroului.

         — La ce te-ai gândit? Ce te-ai visat că vei face în viitor?

     Eleonor surâse la o imaginea pe care doar minte ei o proiecta cum nu se putea mai perfectă.

          — Am fost indecisă mereu. De multe ori visam să lucrez pe un vas sau o navă. De celelalte ori mă vedeam oriunde altundeva făcând orice altceva.

          — Cum ar fi?

          — Prea multe pe care le-am uitat.

          — Dar acum? Ce ți-ar plăcea?

          — Anchetator penal.

          — Serios? întrebă nevenindu-i a crede.

          — Nu m-ai vedea nu?

          — Nu e asta ci... Se ridică punându-se în genunchi în fața ei, luându-i mâna. Cum ar putea iubita mea să treacă prin coșmarul unei crime?

      Eleonor începu să râdă alături de Micah.

          — Dar ai face-o, nu? o întrebă el stric și serios.

          — Da. Aș face-o, îi răspunse pe un ton aspru.

    El se întoarse în fotoliul lui. Își încrucișă degetele forțându-și privirea să rămână asupra chipului soției sale. Își strânse maxilarul și își închise într-o linie strâmtă buzele.

           — M-ai urât? o străfulgeră pe Eleonor întrebarea lui Micah.

           — Poftim?

           — Am fost așa un nemernic...

           — Dar acela nu era adevăratul tu. Eu nu te-am schimbat. Doar am scos ce era mai bun și ce ascundeai mai adânc în tine.

           — Cum poți să accepți toate greutățile astea? Cum poți să fi atât de bună când lumea nu îți întoarce favorul?

           — Nu e chiar atât de dificil.

           — Cum?

           — Păi... Să spun așa... Nu am înțeles niciodată de ce oameni buni mor înainte. De ce ei sunt luați primi de către cer. Acum înțeleg. Dumnezeu a vrut să ne obișnuiască să pierdem ce avem mai bun pentru că El nu vrea să lase ce are mai de preț în lumea asta, să sufere. Trebuie să ai credință. Trebuie să fi împlinit cu ceea ce ai.

     Micah rămase implacabil. Îi deturna orice sentiment strâmb, făcându-l să se încreadă în speranță, în ce era mai bun pe lume.

            — Ești extraordinară, spuse întinzându-se după mâna ei pe care o sărută imediat ce o apucă. El se opuse întrebării dintâi datorită felului în care vedea soția lui lucrurile și întrebă:

            — Crezi în iubirea adevărată?

            — Cred. Dar nu cred că poate să învingă totul. Nu cred că poate să treacă nevătămată prin moarte, suferință, regret, frustrare și disperare. Lucrurile astea opresc iubirea adevărată.

            — Dar crezi în ea.

            — Într-o ora de istorie, a început o discuție despre iubirea adevărată și cum că nimic nu o poate opri. Dacă două persoane se iubesc într-adevăr, susținea profesorul, nimic nu-i poate despărți. Am spus că se înșeală, dar el mi-a răspuns că dacă e iubire adevărată atunci nimic nu poate să o rupă. L-am contrazis din nou. M-a întrebat dacă eu cred. Bineînțeles. Doar că nimic nu e de neoprit în afară de timp. Eu am crezut-o pe a mea, iar domnul pe a lui. Niciunul dintre noi nu greșea. Doar că el era trecut prin viață și totuși admitea că iubirea adevărată e de neînvins, iar eu, știam realitate vieții mele.

            — Nimic nu poate fi de neînvins, hă? medită Micah.

            — Depinde de fiecare.

     Micah își ridică privirea spre ea.

            — Doamne, ști cât te iubesc? surâse el.

     Eleonor întredeschise gura să spună ceva, dar un sunet răbufni din buzunarul ei.

            — E Noah.