Micah - Ne Aparținem -

-31-

    Cărarea era pavată cu felinare care vibrau cu o lumină intensă. Nu era frig, deși luna se îngloba pe cerul de cenușă. Eleonor trecea încet pe lângă toate absorbită. Micah mergea lent ca să-i ofere timp să rețină acele clipe, ca să fie sigur că e ceva ce îi place. Când se opresc, Eleonor e prea emoționată ca să facă vreun gest. Proiectorul și imaginea filmului o captează în întregime. Canapeaua reală care era așezată pe un covor peste iarbă și pătura care era căzută după canapea, apoi masa cu pungile de popcorn, sucuri și ciocolată, întregeau scena romantică.

        — Micah...

    El porni spre canapea îmboldind-o și pe Eleonor să meargă datorită pamblicii care îi lega. Imprevizibil, ea începu să lăcrimeze. Când Micah se răsuci spre ea, întâi se panică, apoi o îmbrățișă strâns știind că e mișcată de fiecare lucru din preajma ei. Se citea în fiecare susur de apă, în cei doi bulbi de cristal.

         — Iubito, nu plânge. Așează-te și spune-mi ce să fac.
        
    Dar ea nu spuse nimic. Se așeză pe canapea și îl trase pe Micah din picioare, în brațele ei, peste ea, încă cu lacrimi în ochii. Și îl ținu așa până se liniști. Micah nu se mișcă. Inima îi bubuia inexplicabil. Mirosul ei îl îmbăta, mâinile pe care le simțea strângându-i spatele îl înfierbântau. Voia să se piardă în acea stare din care să nu se mai trezească.
    Eleonor îl lasă să se ridice când se potoli. Se alungi puțin cu mâna, pentru ca el să tragă bolurile cu popcorn și să ia telecomanda pentru proiector. Micah se puse din nou pe canapea luând pătura de jos și acoperindu-se amândoi cu ea. Porni filmul și se cufundară împreună în seară.

   ...

         — De ce m-ai adus aici Raph? Micah a puse astea la cale pentru soția lui. E urât din partea ta.

        — Cielle. Ia loc.

   Pe puntea luminată de beculețe se afla o pătură groasă prin care să nu simți răcoarea podelei, câteva perne moi și, lângă, câteva feluri de mâncare.

         — Raphael, rosti încet cu dorința de a pleca. El o prinse de mână și o îndrumă să se așeze.
         — Ce-ți pasă? îndrugă Cielle.

         — Ascultă-mă, zise el răbdător lăsându-se în fața ei pe genunchi. Cielle, nu am fost niciodată bun cu- îi luă mâinile într-ale lui- cuvintele, dar în sfârșit știu ce am de spus. Îi ridică degetele la buze și le sărută. Dacă nu ai fi fost tu, Cielle, cred că m-aș fi pierdut în brațele fiecărei fete fără să am cea mai mică afecțiune pentru ea. Dacă nu m-ai fi luat cu bune și cu toate relele, nu cred că aș fi putut să suport să fiu adevăratul eu. Cred că aș fi clacat, cred că m-aș fi pierdut. Dacă nu ți-aș fi văzut zâmbetul, nu aș fi știu cum e să fi lovit de cea mai blândă și frumoasă rază a soarelui. Dacă nu ai fi fost acolo ca să-ți fluturi părul, aș fi crezut că viața mea e încurcată- râseră- . Am pierdut atât timp vrând să-mi dovedesc că nu te iubesc pentru că mi-ar fi fost prea greu să știu că tu nu simți la fel, că ai să-mi dai drumul. Dar acum, chiar de încă e cea mai mare temere a mea, am prins curajul să-ți spun. Te iubesc Cielle. Și îi duse încă o dată mâinile la gură și i le sărută.
   
    Cielle era șocată de tot ce auzise, de mărturisirea lui Raphael pe care o așteptase în fiecare zi timp de câțiva ani, iar acum, că se întâmpla, nu știa ce să facă.

          — Și eu te iubesc, rosti cu vocea întretăiată Cielle. Atât de mult și atât de greu că nu știu dacă aș fi putut să mai rezist fără să ți-o spun.
   
   Și se aruncă în brațele lui, aterizând amândoi pe perne într-un sărut pe care ambii și-l doreau atât de mult. Se desprinseră unul de altul când plămânii lor implorau după aer ca buzele lor după gustul celuilalt.

           — Ăsta e un vis frumos? întrebă ea ascunzându-se în haina lui. El râse scurt.

           — Nu. E adevărat. Vrei să ști îți arăt?

           — Încercă.
          
     Raphael o luă ușor de pe pieptul lui și se ridică. Își scoase haina și ațintindu-și privirea în ochii ei plini de lună, se aruncă în lac.

           —Raphael! țipă ea. Ești nebun?

           — Nu îmi dau seama dacă e de la sine sau de la tine.

           — Ieși de acolo, surâdea ea întinzându-i mâna. E rece. Își afundă vârfurile degetelor în apă. E sloi. O să te îmbolnăvești, se panică ea.

          — Nu-mi fac griji. Te am pe tine.

   Veni apoi să o prindă de mână și urcă pe pontonul interior .

          — Vai de capul tău! îl mustră. Hai să intrăm.

          — Nu, o opri. Vreau să iau masa cu tine, aici.

     Cielle își dădu ochii peste cap, iar Raphael văzându-o încercă să o prindă și să o tragă pe abdomenul lui, ud și rece. Cielle se împotrivi râzând. Raphael încetă ca să plece să se schimbe și să-și usuce părul. Reveni în două minute îmbrăcat în haine mai împrăștiate și cu un prosop cu care își freca părul ud. Se puse jos în fața lui Cielle, iar ea, îi trase hanoracul cald să-i vină bine. El se străduia să-și usuce părul cât mai repede. Ea îi trase prosopul peste păr și începu să îl poarte ușor peste tot pe capul său, făcându-l pe el să se oprească. Cielle  coborî peste ceafa lui, iar el își ridică mâinile ținând prosopul. Se aplecă și începu să o sărute ridicându-o pe pulpele sale, iar ea înconjurându-i spatele cu picioarele se prinse în sărutarea mocnită. Câteva picături de apă îi udă pantalonii lui Cielle domolind din focul ce-i înăbușea. Noapte se derula încet în timp ce savurau din preparatele aranjate și se contopeau din priviri.