Latino Lover

C A P I T O L U L 26

— Senorita... dacă mai glumești mult s-ar putea să pun ochii pe tine și lui Valentino sigur nu-i va plăcea! îmi șoptise, iar eu îmi dădusem ochii peste cap.

— Ce te face să crezi că mă atragi sau ceva? l-am întrebat neimpresionată. Îndată închidem așa că ar fi cel mai bine să te cari de aici, alături de prietenii tăi, bine? l-am condiționat, iar el s-a rezumat la a-mi zâmbi jucăuș.

— Îmi rămâi datoare, Madena! plecase nu înainte de a-mi face din ochi. Ceva îmi spunea că băutura fusese doar un pretext pentru a încerca să se bage în seamă cu mine.

Alte câteva zeci de minute mai târziu, gașca lui Valentino plecase din restaurant și astfel am rămas numai eu și Olivia în restaurant pentru a curăța resturile și pentru a mătura podeaua. Într-un final am terminat de contabilizat toate veniturile și mi-am luat geanta pentru a pleca. Olivia avea să încuie ușa în seara aceasta.

Am făcut câțiva pași pe stradă, verificând dacă aveam vreun mesaj sau vreo notificare pe telefon. Am oftat mâhnită când am observat că nu mă căutase nimeni și am preferat să merg prin întuneric spre casa lui Valentino. Eram supărată ca naiba pe el, însă nu știam cum aveam să gestionez situația în sine.

La următoare intersecție de străzi, în timp ce mergeam de parcă cineva ar fi fost pe urmele mele, l-am zărit pe însuși craiul de Valentino, așteptându-mă pe motorul lui.

— Ce faci aici? l-am întrebat fără nicio ezitare, simțind că era supărat. El era supărat? Sau eu eram?

— Ce fac eu, Madena? Te așteptam, ce puteam să fac? Sau nu trebuia? simțeam că vocea lui nu era tocmai ok și că din felul în care îmi vorbeam reieșea că avea să îmi reproșeze foarte multe lucru.

— Eu mă bucur că ești aici, dar nu trebuia să te chinui să stai în frig. Puteai să rămâi cu fetele, nu era o problemă! mă purtam cât de normal puteam, încercând să păstrez distanța. Continua să mă țintuiască cu privirea destul de lung de parcă ar fi căutat ceva pe chipul meu. Spre deosebire de el, eu nu lăsam băieții să mă atingă.

— Nu prea ești fericită să mă vezi, vorbise bosumflat în timp ce îmi apucase mâna și mă trase mai aprope de el. Era nervos, probabil și gelos și acum simțea nevoia să devină posesiv, însă aveam de gând să îi arăt că nu agreez să se poarte așa cu mine.

— Cum poți să spui așa ceva? l-am întrebat bosumflată, privindu-i fruntea ușor încrețită și ochii acaparați de un soi de sclipire pe care nu o mai văzusem la el. Sunt doar obosită, atâta tot, i-am răspuns sinceră în timp ce îl priveam pătrunzător. Al naibii bărbat frumos, mă vrăjea cu șarmul lui, dar mă enerva la culme când se afișa cu prietena lui dragă.

— Ce era cu rochia aia atât de scurtă pe tine? Hmm? felul în care mă privea mă făcea să vreau să intru în pământ de rușine. Își încrucișare brațele la piept și a continuat să mă privească deloc impresionat sau dispus să îmi asculte punctul de vedere.

— Astea sunt hainele pe care le-am primit de la muncă, Valentino! i-am răspuns cât se poate de calmă, iar el s-a rezumat la a-și da ochii peste cap.

— Ești conștientă că aproape toți tipii din restaurant s-au holbat la tine și la picioarele tale? îmi reproșase de parcă aș fi făcut nu știu ce, eram aproape de a mă enerva. Mai aveam nevoie de un singur reproș și nu mă mai abțineam.

— Crezi că am remarcat? Eram prea ocupată să strâng farfurii pline de resturi și pahare scarboase, Valentino. Mulțumesc că ai avut tu grijă să te uiți, i-am vorbit ușor enervată, iar răbdarea lui se dusese pe apa sâmbetei.