Latino Lover

C A P I T O L U L 22

— De ce te-am sărutat de ce nu te întrebi? contracarase, iar eu am rămas fără cuvinte din nou.

— Pentru că nu voiai să plec de tot, am ridicat din umeri deranjată, iar el și-a dat ochii peste cap. Dacă a intervenit altceva sau altcineva, poți să-mi spui, Valentino. Mă pot da deoparte, nu e o problemă, i-am explicat încercând să aflu dacă o altă tipă îmi făcea concurență sau era doar tâmpitul de Manuel.

Se ridicase sub privirea mea și când credeam că avea de gând să plece, m-am trezit cu el lângă mine. Se aplecase ușor spre mine în timp ce îmi cuprinse capul între mâinile lui pentru a-și croi drum spre buzele mele. Nu mai știam cum să descriu felul în care își presase buzele peste ale mele, fierbințeala și moliciunea buzelor lui era ceva ce nu putea fi descris. Mă sărutase lacom, lăsându-mă și mai amețită decât eram deja.

— Ar fi cazul să te duc acasă, murmurase în timp ce își trecea limba peste buze. Idiotul! Se ferise să-mi răspundă la întrebare.

M-am ridicat de pe piatra rece și l-am urmat în liniște până la strada principală. După cum vedeam, aveam să mergem pe jos până acasă și asta mă mulțumea oarecum. Poate mai reușeam să scot câte ceva de la el.

— Îmi place cum mă expedieze repede acasă, vorbisem ușor amuzată în timp ce mergeam umăr la umăr cu el.

— E deja destul de târziu, Madena. Vorbise frumușelul din stânga mea în timp ce în mine fierbeau niște nervi care aveau să explodeze mai devreme sau mai târziu.

— Stai liniștit, Manuel a plecat de acasă. Nu o să-mi spună nimic, am încercat să-l îmbunez în timp ce m-am prins de brațul lui. Nu primisem din partea lui niciun fel de reacție, ce naiba?

— Nu mă interesează Manuel, vorbise sec în timp ce mergeam pe mijlocul drumului. Lipsa mașinilor ne permitea să facem acest lucru fără să fim nevoiți să fim precauți tot timpul.

— Așa mi-aș dori ca mama să se despartă de el, nici nu ai idee, am continuat să vorbesc ca o toantă de una singură, sperând ca Valentino să mai spună și el ceva din când în când. Din păcate brunetul nu era prea vorbăreț în seara asta.

Am continuat drumul într-o notă oarecum frustrantă din punctul meu de vedere, nu mai înțelegeam dacă Valentino mai voia să fie cu mine sau nu. Câteva zeci de minute mai târziu ajunsesem în cele din urmă în fața casei. Mașina mamei era parcată în curte, însă cea a lui Manuel nu, semn că idiotul făcuse o excepție în această seară.

— Mi-am uitat una dintre chei înăuntru, ar cam trebui să intru să le iau, Valentino mă surprinsese din spate, iar eu nu am avut încotro și l-am lăsat să pătrundă în interior cu o singură condiție. Trebuia să fie liniște sau mama avea să îl dea afară în șuturi.

— Mama cred că doarme, l-am anunțat în timp ce îmi descălțăm pantofii cu grijă. Brunetul m-a urmat din spate, ținând distanța cât mai mică între noi. Mă întrebam dacă își uitase cheile în camera mea din moment ce mă urma la etaj. Nu văzusem pe nicăieri chei străine, dar în fine, probabil le lăsase pe undeva când venise în vizită.

L-am poftit în interiorul camerei mele după care am închis ușa în urma mea, nu aveam nevoie ca mama să apară prin preajmă. Mereu își făcea tor felul de scenarii, iar eu nu aveam energia necesară pentru a mă contrazice cu ea.

— Dacă îmi spui cum arată, te pot ajuta să le cauți, m-am oferit să îl ajut în timp ce brunetul scăpa de jacheta din piele care își găsise locul pe marginea patului.

În loc să primesc vreun răspuns de la el, m-am rezumat la a-l privi cum se chinuia să-și desfacă bandana. M-am hotătât într-un sfârșit să-l ajut și spre surprinderea mea, nu mă respinsese. Am apucat nodul cu degetele, desfăcându-l în câteva secunde. Șuvițele lui de păr ondulate sfârșiseră căzându-i pe frunte, iar ochii lui săpau adânc prin mine. Ce naiba era greșit cu omul din fața mea?