Hamlet Prinţ al Danemarcei

scena III

O cameră în casa lui Polonius. Intră Laertes şi Ofelia.

LAERTES

Rămâi cu bine, soră. Totu-i gata.

Iar dacă vânt prielnic se iveşte

Şi pleacă vreo corabie, nu dormi,

Dă-mi veşti de-acasă.

OFELIA

Oare te-ndoieşti?

LAERTES

Cât despre gingăşiile cu care

Hamlet azi te răsfaţă, ia-le doar

Ca pe o toană — un joc al sângelui,

O floare-a tinereţii-n primăvară,

Zorită dar nu veşnică, duioasă

Dar trecătoare, o mireasmă numai

Şi-avântul unei clipe. Doar atât.

OFELIA

Atâta numai?

LAERTES

Nu-i da preţ mai mare.

Că firea-n creştere nu se-mplineşte

Doar în puteri şi-n stat, dar când lăcaşul

Cel sfânt sporeşte, atunci şi slujba minţii

Şi-a sufletului creşte. Se prea poate

Să te iubească azi cu o iubire

Curată şi neprihănită. Dar

Tu trebuie să te temi de-a lui mărire;

El însuşi nu-i stăpân pe voia lui,

Că e supusul obârşiei sale

Şi nu e slobod să-şi croiască soarta

Ca orice om de rând; şi ştii prea bine

De cununia lui că-i strâns legată

Statornicia-ntregii noastre ţări,

Şi-alegerea-i e-anume mărginită

De glasul şi-nvoirea-acelui trup

Al cărui cap e el. Şi dacă-ţi spune

Că dragă-i eşti, tu fii cuminte totuşi

Şi crede-l numai în măsura-n care

Din naltul loc şi din a sa pornire

Îi poate fi îngăduit să-şi schimbe

Cuvântu-n faptă. Dar nu mai departe

Decât dă voie glasul Danemarcei.

Măsoară deci cât poate cinstea ta

Şi inima să piardă şi comoara

Făpturii tale, dacă s-ar supune

Nestăpânitei sale stăruinţi.

Deci teme-te de el, o dulce soră

Ofelia, şi dorul tău ascunde-l

Departe de primejdia ispitei.

Şi cea mai îndărătnică fecioară

Prea darnică-i cu frumuseţea ei

Dezvăluind-o chiar şi-n faţa lunii.

Virtutea însăşi pradă-i defăimării,