Hamlet Prinţ al Danemarcei

ACTUL II - scena I

O încăpere în casa lui Polonius. Intră Polonius şi Reynaldo.

POLONIUS

Dă-i banii şi scrisorile acestea, Reynaldo.

REYNALDO

Da, stăpâne.

POLONIUS

Ar fi cuminte, dragul meu Reynaldo,

Înainte de a-l vedea, să cercetezi,

Cam cum se poartă.

REYNALDO

Chiar aveam de gând.

POLONIUS

Nu, zău, că bine zici. Cată, Reynaldo,

De află ce danezi sunt la Paris,

Ce viaţă duc, ce cheltuială fac

Din ce mijloace şi cu cin' se-adună,

Şi-aflând prin întrebări meşteşugite

Că îl cunosc pe fiul meu, te-apropie

Mai mult decât dacă-i întrebi de-a dreptul.

Prefă-te că-l cunoşti din auzite,

De pildă: „Mda,-l cunosc pe tatăl lui,

Şi neamurile, poate şi pe el"...

Reynaldo, înţelesu-m-ai tu bine?

REYNALDO

Stăpâne, de minune.

POLONIUS

„...Şi poate şi pe el"... şi poţi s-adaugi:

„Dar nu prea bine; şi, de nu mă-nşel,

E cam nestăpânit, cam zvăpăiat".

Şi dă-i nainte-aşa cu născociri,

Dar cu măsură, nu-l făcea de-ocară,

Să bagi de seama bine la aceasta,

Poţi, domnul meu, vorbi despre crailâcuri,

Greşeli şi pozne bine cunoscute

Ca fiind tovarăşele tinereţii

Lăsată-n voia ei.

REYNALDO

Stăpâne...

POLONIUS

Jocul de cărţi.

Cheful, sfada sau duelul,

Muierile, fireşte, dar atât!

REYNALDO

Stăpâne, dar înseamn-a-l necinsti.

POLONIUS

Zău nu, de te pricepi a cumpăni

Să nu-l împovărezi cu alt cusur

Decât, de pildă, al nestăpânirii.

Nu asta-aveam de gând, dar adu vorba

Atât de gingaş de-ale lui năravuri,

Încât să pară-un rod al libertăţii,

Scânteia şi zbucnirea minţii-n flăcări,

Dezlănţuirea sângelui în clocot

Ce iureş dă.

REYNALDO