je t'aime // Miraculous Ladybug F.F

Capitolul 11 - Protecție, dar Reflexie

     Următoarea zi, dis-de-dimineață, tânăra cu părul albăstrui urcă treptele conacului căruia nu ar fi crezut vreodată că va pune piciorul. Dar se pare că azi va pune piciorul. Nu vom știi niciodată ce ne rezervă viitorul.

     Ajunsă în fața ușii, Marinette nu apucă să bată la ușă, deoarece ușa este deschisă de o femeie înaltă cu părul închis la culoare cu ici-colo șuvițe roșiatice.

  — Bună ziua!–zise puțin intimidată blunetta către femeia din pragul ușii– Aș putea vorbi puțin cu Adrien Agreste?

  "Oare femeia asta este mama lui Agreste? WHAT THE HELL, NICI NU SEAMĂNĂ", își spuse ea în mintea ei, încercând să vadă asemănările dintre ei. Mama lui Adrien Agreste nu a apărut niciodată în revistele firmei de modeling a lui Gabriel Agreste și nici nu s-a afișat public cu fiul și soțul ei.

  — Ești colegă cu el?

  — Da,–încuvință aceasta.– Am o întrebare legată de un proiect și voiam ca el să mă lămurească.

     Femeia se dă din prag și o conduce până la ușa tânărului. Casa, sau de fapt conacul, era mobilată modern, în culorile alb, negru și gri. Erau multe tablouri puse pe pereți, ceea ce era posibil ca acestei familii să le placă mult arta.

     Deși, cel mai probabil familia Dupain-Cheng și Agreste aveau același venit, casa familiei Agreste era mult mai impresionantă decât a celeilalte familii.

     Marinette intră pe ușă dormitorului și descoperă că această cameră era de cinci ori mai mare decât sălile de clasă. Văzu multe cărți–ceea ce o uimi–, multe postere cu trupe din secolul trecut și un pian mare în mijlocul camerei.

     Se îndreaptă spre instrumentul musical și își trece degetele peste clapele sale. Se simțeau ciudat, căci acestea îi transmiteau o energie care îi învăluia tot corpul. Energia care îi reda sentimentele din cântecele interpretate de "compozitor".

      O bătaie în ușă o trezi la realitate. Ridică privirea și îl vede pe tânărul cu părul ca de aur, gol, dar având înfășurat în jurul taliei un prosop alb.

  — UM! NIȘTE HAINE NU PUI PE TINE?–Se rușinează blunetta, întorcându-se cu spatele la băiatul gol-goluț.– Uman ar fi să pui, zic și eu.

  — Uman ar fi să anunți omul când vii într-o vizită. Nu ca românii, vii peste om când nu se așteaptă.–ripostează blondul, privind-o intens.– Ai venit să auziți o predică de bune maniere?

  — Nu,–îl dezaprobă ea.– Nu am venit pentru asta.

  — Dar?

  — Am nevoie de protecția ta.

     Adrien își fixă privirea pe ghiozdanul ei roz, fără să zică nimic. Se duce spre ea...

   — Ah, pe bune, Agreste? Îți cer doar un lucru...

     El își pune mâinile pe talia ei și o rotește până când ochii ei azurii se întâlniră cu ochii lui de jad.

     Distanța dintre ei era relativ mică, încât Marinette nu se putea abține să nu se holbeze la buzele sale. Frumos conturate, ca toate celelalte părți ale corpului său. Puțin rozalii, dar ar putea fi și mai rozalii dacă tânăra contribuia la asta. Slabe șanse, căci băiatul mereu sparge gheața:

  — Oricând.–îi sărută blondul mâna, iar ea simți cum ia foc.– Tu poți să-mi zici Adrien-onii-chan, iar eu o să-ți zic Mari-sama.

  — NU!

  — Glumeam și eu. Deci cum vrei să te "protejez"?–zâmbi inocent Adrien, punând accentul pe ultimul cuvântul, iar Marinette urmări cum colțurile gurii i se ridicau din ce în ce mai mult.–

     Blunetta văzuse la băiatul din fața ei, mai multe părți: una în care era băiatul enervant, una în care era băiatul simplu și una în care era băiatul tandru. A doua era acum prezentă în zâmbetul lui. Nu avea să știe cu adevărat care era o prefăcătorie și care era de fapt realitatea. Dar nu avea să afle dacă nu încerca.

  — Te plasticiezi?

     Cruzimea din întrebare era simțită  pe piele de însuși Adrien. Dar nu avea de gând să riposteze, ba mai mult să o facă indirect să se autodistrugă. Era un sentiment acru pentru alții, dar dulce pentru sieși.

  — Cum adică?

  — Ești ca o plastelină. Te transformi în ceea ce lumea ar vrea să fii. De ce alegi metamorfoza asta?

     Se apropie mai mult și spune pe un ton calm:

  — Tu ai nevoie de mine. Eu am nevoie de tine. Ne putem construi o lume după cum ne dorim. Trebuie doar sa colaborăm.

      Mâinile ei i se încolăciră în spatele cefei lui, în timp ce talia ei era cuprinsă de mâinile lui.

  — Îmi place că folosești persoana I plural.

     Buzele li se apropiară într-un sărut, fără să mai țină cont de noțiunea timpului care i-a schimbat. Dar schimbările sunt trecătoare. La fel și un sărut dulce.

——————————————————

Hey, nu ne-am mai vazut de...hmm... 3 zile? Ar trebui să fiți fericiți pentru capitol :)) Ar trebui

Qotd: Real sau Uman?