Culorile pe care nu le înțeleg

-CAPITOLUL 3-

                   În timp ce o urmam pe Clara pe scări, mi-am creat 10.000 de scenarii de cum o să descurgă viața mea de acum încolo. Simțeam o frică pe care nu o puteam compara cu nimic, pentru că nu simțisem ceva atât de puternic. Era frica de un eșec foarte mare, unul care m-ar distruge definitv. Un eșesc mai mare decât viața mea în general, eșecul de a nu face față unde-i schimbări în bine, neputința de a nu putea ajunge la nivelul Sierrei. Indiferent de cât mă străduiesc...am știut și știu că nu o să fiu niciodată la fel de bună ca ea. Nu contează ce fac, cine o să îmi fie prieteni, pe cine o să iubesc, pur și simplu, ea este perfectă și nici măcar nu se străduiește. 

                 Și pe lângă această frică, existau și gânduri cu privire la viața mea socială și amoroasă. Cine o să fie prietenii mei? Dacă nu mă iubesc așa cum sunt? De fapt, asta nu o să fie o problemă pentru că eu mereu mint și nu o să ajungă să mă cunoască cu adevărat. Fiecare persoană nouă în viața mea cunoaște o variantă ca ceea ce vreau eu să fiu. Desigur acest lucru diferă, prima dată trebuie să cunosc persoana și după aceea să fiu exact pe placul ei ca să mă iubească. Dacă o persoană este glumeață o să fiu și eu, dacă o persoană este arogantă, o să vorbesc cu superioritate, dacă o persoană bârfește lumea, o să bârfim împreună. 

                 Revenind la celelalte gândurile ale mele. Și de asemenea, îmi doream ca cineva de sex masculin să mă iubească. Nu să mă placă și să vrea să se distreze cu mine. Presupun că ceream prea mult dar în același timp mă gândeam că băieții de aici au maturitatea necesară. Chiar dacă când am intrat, un roșcat a fluierat după mine, nu i-am acordat atenție pentru că eram în tărâmul gândirii fiind prea ocupată de ce mă așteptă și probabil că feciorul încă nu a observat-o pe Sierra. Nu știu de ce mereu, ea are prioritate până și în gândurile mele. Am ajuns într-o situație deplorabilă. Încetează Artemis! Asta sunt eu, certându-mă singură. Grozav. Gândești prea mult Artemis!

                Am pus piciorul pe ultima treaptă, am avut impresia că a trecut o eterinate de când urcam scările deși corpul meu nu dă semne că aș fi obosit. Și ca de obicei Clara are o energie enormă pentru că era să cădem amândouă de la țopăiturile ei enervante, dar simpatice în același timp. 

- Te rog, eu vreau să deschid ușa. I-am șoptit Clarei. 

Brusc nu mai aveam entuziasmul acela și mi-aș fi dorit să o iau la goană, să fug cât mă țin picioarele și să nu mai privesc înapoi sau aș fi privit înapoi doar ca să fiu sigură că nu o să mă întorc. 

Vedeam numele meu scris. Și nu puteam decât să-l privesc și atât.

- Haideee! Altfel o să intru eu prima. Ce mai aștepți?

-Curajul necesar?

-Curaj? Credeam că ești entuziasmată și pe langă asta este doar o ușă, o cameră. Pe care nu o să o folosim prea mult datorită bibliotecii și spațiilor frumos aranjate pentru noi. Care de așteptă că tot veni vorba. 

- Eu presimt că o să stau mult timp pe aici. Spun luându-mi pentru prima dată privirea de la numele meu gravat și privind-o direct în ochi pe Clara.

-Nu te înțeleg, dar nici nu o să întreb. 

Un lucru care îmi plăcea tare mult la fata asta niciodată nu punea întrebări. Mereu se mulțumea cu ceea ce îi spuneam eu, nu eram nevoită să îi dau un raport și nu mă forța să povestesc lucruri pe care nu voiam să le știe. Poate de asta era și prietena mea cea mai bună. Mereu am repetat asta "prietena mea cea mai bună". Dar eram și sunt conștientă că ea nu mă cunoaște. Nu mă comport diferit față de ea de cum mă comport de restul lumii. Atât cât mă cunoaște ea, mă cunoaște și lumea. Am început să o numesc cea mai bună prietenă...pentru simplu fapt că era mereu acolo, se mulțumește cu ce îi dau și nu pune întrebări? Sau pentru că în clasa a 4 a, mi-a luat apărarea și a fost singura persoană care m-a susținut constant? Nu știu de ce o numesc cea mai bună prietenă.

Clara și-a dat ochii peste cap spunând:

- Doar intră !

Am intrat.

 *Sper că capitoul este pe placul vostru!

 *În contiunare aștept părerile și opiniile voastre și îmi pare rău că este așa de scurt. O să mă revanșez data viitoare. Promit solemn!                                       

    Kisses and roses