Adoptată

Capitolul 40

Vocea îmi tremură, iar nodul din gât apare numaidecât. Inspir și expir adânc pentru a alunga sentimentul de a vrea să plâng. Nu pot vorbi cu el despre faptul că îl iubesc. E un subiect mult prea fragil.

- Nu voi putea niciodată să te privesc altfel.

- Nu pot. Înțelege-mă măcar o dată!

Situația mă depășește. Nu îi pot spune că am sentimente pentru el, dar nu pot nici să-l mint. Nu voi ajunge nicăieri dacă îl tot mint. Luke oftează zgomotos și se plimbă prin cameră. Îl urmăresc cu privirea și amețesc mai tare decât deja sunt.

- Nu are sens, Izabella! Am fost lângă tine timp de cinci ani și nu ești în stare să-mi spui naibii ce e cu tine? Și vreau să te înțeleg, chiar îmi doresc asta. Dar nu pot când îmi ascunzi atâtea chestii. Mă dau bătut! Dacă nu ai de gând să îmi spui ce ai, atunci nici nu o să-mi mai pese! Ești pe cont propriu de acum.

Vorbește răspicat. Nu știu cum să reacționez. Inima îmi saltă din piept, iar respiratul devine din ce în ce mai dificil. Nu realizez pe deplin ce vrea să spună. 

Mă...părăsește? 

Înghit în sec și îmi las capul în jos. Cuvintele mi se învârt în cap și la tot ce mă pot gândi sunt miile de moduri în care mă părăsește. Îmi strâng ochii cu putere. Nu vreau să las lacrimile să iasă la iveală. Îmi strâng pumnii în așternuturi pentru a nu scoate vreun suspin. Tocmai l-am pierdut. Și nici măcar nu i-am spus că îl iubesc. L-am pierdut oricum.

- Spune ceva!

Țipă, iar eu scap un suspin. Ce să spun? Ce ar trebui să fac? Nu-mi pot spune sentimentele, nu pot face nimic! Sunt pierdută.

Ușa camerei se trântește și îmi ridic capul imediat. A plecat. Pur și simplu a plecat. M-a lăsat baltă. Obrajii mi se umezesc instant. Cad la marginea patului și mă ghemuiesc. Îmi îmbrățișez genunchii și îmi pun capul pe ei. Corpul îmi tremură, iar suspinele se aud un după altul. Acum nu mai am pe nimeni. Sunt din nou singură.

Pe cont propriu...

Am fost o cauză pierdută de când am făcut contact cu realitatea. Doar că niciodată nu am vrut să-mi recunosc cu adevărat asta. Când eram mică obișnuiam să mă ascund după vise și speranțe. Nu voiam să înfrunt nimic. Preferam să cred că părinții mei mă iubeau și tot ce făceau era pentru binele meu. Nu voiam să-mi deschid ochii și să văd cum stau de fapt lucrurile. Când aceștia m-au vândut lui Luke, aveam adevărul crunt în față, dar totuși mă prefăceam că nu există. După atâția ani în care am fost dusă la tot felul de psihologi nu am vrut să realizez că problema nu e la cei din jur. Problema e la mine. Luke a vrut să mă ajute să mă găsesc pe mine în toate ruinele din sufletul meu, iar eu i-am refuzat ajutorul. Pentru că era mai ușor să mă ascund după aluzii decât să înfrunt realitatea.

Și uite-mă aici, ascunzându-mă după speranțe, așa cum făceam când eram mică. Uite-mă cum mă pierd din nou, după ce nici măcar nu m-am găsit. Uite-mă cum mă ofilesc după ce prima și ultima persoană din viața mea care m-a iubit, m-a părăsit. A făcut asta pentru mi-am permis să mă îndrăgostesc de el, deși știam că nu e bine. Nu e vina lui. El a făcut tot ce a putut. E vina mea. Nu l-am lăsat să mă cunoască cu adevărat de teamă că va pleca. Dar acum nu îi pot da pur și simplu drumul. Am nevoie de el.

•••

Au trecut cinci zile de când nu am mai ieșit din camera mea. Singurele dăți în care ieșeam dintre acești pereți erau când mă duceam până la baie. Dar ieșeam doar când știam că toată lumea e plecată. Ei pleacă de multe ori de acasă. Și mă bucur de asta. Mai venea uneori Matilda la ușa mea pentru a îmi mai aduce mâncare, dar o refuzam de fiecare dată. Dar Luke nu și-a apariția a ușa mea. El chiar m-a abandonat.