Adoptată

Capitolul 25

- Nu are rost să fii supărată, Izabella. 

Luke parchează în sfârșit mașina. Drumul ăsta a fost unul dintre cele mai lungi. Ies fără să îi adresez vreun cuvânt. Are rost! Mă face să cred că mă vrea. Îmi dă speranțe false. E atât de schimbător încât nu pot să țin pasul cu el.

- Izabella, ce naiba? Doar știi că am dreptate. Nu e normal să face asta!

Mă apucă de braț înainte să fac mai mult de trei pași. Mă întorc spre el. Nu îmi pasă că are dreptate! Până la urmă, cine definește ce e normal? Dacă e atât de greșit, de ce îl iubesc? De ce pot face asta? 

- Acum câteva ore nu avei nicio problemă cu asta!

- Acum am! 

Pufăi. Îmi smucesc mâna din strânsoarea lui. Nu a avut nicio problemă când m-a cumpărat drept sclavă sexuală. Atunci nu mai era greșit. Nici nu are curajul să îmi spună adevărul. Preferă să dea toată vina pe părinții mei, iar el să fie eroul din poveste.

Sentimentele mele sunt rănite și nu pot suporta mult durerea asta. Intru grăbită în casă și trântesc ușa în urma mea. Luke e un idiot! Îmi ridic privirea și văd pe toată lumea aici. Privirile lor nu fac decât să mă enerveze mai tare. 

- Ce e? De ce vă uitați?

Mă răstesc. Urăsc că ei trebuie să se afle aici. Locul lor nu e aici. Mă întorc pe călcâi și fug spre scări. Au invadat toată casa. Nici aici nu mă mai simt în siguranță. 

Închid ușa după mine și mă preling pe ea. Îmi pun mâinile pe față și îmi închid ochii. Nu vreau să plâng. Nu am crezut că voi vărsa vreodată lacrimi din cauza lui. Îl iubesc. Nu ar trebui să mă simt bine? Nu despre asta e iubirea?

Cel mai tare mă doare că continuă să fie cu Amanda. Am crezut că, poate, va vedea că nu are nevoie de ea. Așa am putea fi numai noi doi. Ca înainte. Dar nimic nu e ca înainte. Doar pentru că eu nu îmi cunosc limitele. Doar pentru că m-am îndrăgostit de el și nu mă gândesc decât la cât de bine mă simt lângă el. Și mai vreau. Vreau să fiu cu el. Nu mă pot mulțumi doar cu atât. E normal că îmi doresc mai mult. Nu pot controla asta.

O bătaie în ușă se aude. Mă dau la o parte. Însă nu Luke e cel ce apare. Mă relaxez. 

- Ați avut o ceartă urâtă, hă?

Derek își încrucișează brațele la piept și se sprijină de perete. Expir. Urâtă e puțin spus.

- Uneori poate fi cam complicat. 

Mă las pe pat. Derek mă privește tăcut pentru câteva clipe. 

- Nu avea prea multe așteptări de la el. Urăște asta.

De parcă ar fi așa ușor. Desigur că am așteptări de la el! E imposibil să nu am. 

- Vrei să îmi povestești ce s-a întâmplat?

Își înclină capul. Dau din cap negativ. Problemele noastre mereu au fost numai problemele noastre. Iar acum sunt și mai greu de divulgat. 

- Nu vreau să vorbesc despre asta.

- Oricum, l-am convins pe Luke să ia o gură de aer. Poate când revenim veți avea o discuție mai drăguță.

Se întoarce și pleacă. Îmi las capul să atingă salteaua moale. Conversație drăguță. Nu vom avea niciodată o conversație drăguță pe tema asta. Pentru că ne dorim lucruri diferite. El vreau să ne sărutăm fără vreun angajament. Eu vreau toate angajamentele. 

Am nevoie de timp singură. Dar nu vreau să mă simt singură totuși. Aș vrea să îi fiu recunoscătoare lui Derek, dar nu sunt. Luke nu e genul pe persoană care să spună lucruri pe care nu le simte la nervi. Nu ne-am certat noi de prea multe ori, dar de fiecare dată când o făceam el chiar simțea ceea ce spunea. Poate ar fi fost un moment bun să aflu cu adevărat ce simte.