Adoptată

Capitolul 37

- Iubito, e în regulă. 

Luke încearcă să o calmeze, dar nu are vreun efect. Pare mai enervată.

- Nu, nu e în regulă! M-am săturat ca fetița asta să se comporte de parcă totul îi aparține! 

Mă strâmb. Ea are tot ce mi-aș putea dori și tot eu sunt cea egoistă? 

- Amanda, liniștește-te! Spune Matilda.

- Voi nu vedeți ce face? O face pe inocenta, dar ne joacă pe toți pe degete! Mai ales pe tine, Luke! De tine profită cel mai tare, iar tu nici nu realizezi asta. Dar eu da. Și nu pot să las asta pur și simplu să se întâmple.

 Degetele Amandei fac contact cu pielea obrazului acestuia, mângâindu-l. Nu știu de ce sunt mai surprinsă. De vorbele Amandei sau de privirile dezgustate ale părințiilor lui Luke. Nu profit de Luke, nu aș face asta niciodată. Aruncă aceste acuzații spre mine și nici măcar nu sunt adevărate. Și nimeni nu o să mă creadă. Pentru că e cuvântul meu contra cuvântul Amandei. Mă simt încolțită.

- Nu mai plânge atât. Vrei doar să primești atenție. Chiar că așchia nu sare departe de trunchi. Nu poți fi om când ești creată de monștri. Nu știu cum ai ajuns aici, dar niciodată nu ai să faci parte din familia asta. Ești la fel ca părinții tăi, un eșec. 

Spune printre dinți Candice. De unde știe ea de părinții mei? Numai Luke știa de asta. Iar el mi-a promis că nu îi va spune nimănui. El nu m-ar minți, nu și-ar încălca promisiunea. Mă uit spre el, însă el își întoarce privirea. Nu vreau să cred asta. Am încredere în el. Mi-a promis...

- Serios, Luke? Le-ai povestit viața mea?

Își îndreaptă privirea spre mine. Nu pot citi nimic din expresia lui. Aștept să spună ceva. Orice. Până și cea mai penibilă scuză m-ar face să-l iert. Dar tace. Tot ce face e să tacă și să mă privească cum mă sparg. Cum inima mea, deja rănită, se frânge. 

Mă ridic pe de podea și ies din casă fără nici măcar să mă încalț cu ceva. Cum ies pe ușă frigul mă lovește din plin. Hainele pe care le pot nu mă ajută deloc. Trântesc ușa în urma mea și fug unde văd cu ochii. Nu îmi pasă că îngheț cu fiecare secundă în care stau în frigul acest. Nu îmi pasă că nu am unde să mă duc. Vreau doar să fiu cât mai departe de orice m-ar putea răni mai tare.

- Izabella, oprește-te! 

Strigătul lui Luke se aude în urma mea, dar nu îi dau importanță. Încerc să alerg, dar picioarele îmi sunt prea înghețate pentru a putea merge bine. Mă simt trasă de două brațe și mă lovesc de pieptul lui. Vreau să-mi dea drumul, dar nu slăbește strânsoare din jurul meu nici măcar când încep să  mă eliberez.

- Dă-mi drumul! 

Țip mai tare decât îmi doream. Îl bat cu pumnii în piept în speranța că îl voi lovi și mă va lăsa să plec. Dar nu pare să aibă un efect.

- Încetează! 

- De ce? De ce să încetez? De ce să mai am încredere în tine? Ți-am spus totul! Ți-am tot ce mi s-a întâmplat în speranța că mă vei înțelege și iubi așa cum sunt. Nu că ai să spui tuturor asta! E viața mea, Luke! Nu ai dreptul să nimic din ce eu nu vreau să fie știut! 

Mă răstesc la el. În ochii lui pot vedea regret. Dar nu îmi pasă că regretă. Asta nu va schimba nimic. Nimic nu va schimba faptul că m-a trădat. Că mi-a împărtășit viața cu niște persoane pe care știa că nu mă înghit. Știe doar cât de greu mi-a fost să îi spun toate acestea lui.

- Nu le-am spus totul. 

Pufăi enervată de răspunsul lui sec. Atât are de spus? Nicio scuză. Nimic.