Adoptată

Capitolul 28

Nu e bine, nu e bine, nu e bine... Îmi tot repet un minte.

-De ce te-ai oprit? Mai vreau. O aud cum șoptește.

Îmi închid ochii. Mâinile ei se plimbă încet pe gâtul meu. Intră pe sub tricou și îmi răcorește pielea caldă. Aproape că îmi vine să renunț din nou la moralitățile mele și să o ating așa cum nu ar trebui să o fac. Dar nu pot concepe asta, nu din partea mea. Mă îndepărtez de ea. Ajunge cu picioarele de pământ, dar nu se mișcă din loc.

- Plecăm la cumpărături în treizeci de minute. Du-te și pregătește-te. Schimb subiectul.

Pare derutată, dar nu mai spune nimic. Probabil e obișnuită cu schimbările mele de comportament. Se întoarce și iese din bucătărie.

E dificil. Chiar e dificil să iau o decizie când vine vorba de ea. Nu vreau o sărut, dar totuși mă tentează. E greu să explic ceea ce simt. Mă dă peste cap toate emoțiile asta. Totul devine din ce în ce mai greu de manevrat și nu știu dacă mai pot face asta mult timp. În scurt timp apare din nou în bucătărie. Încearcă să-și prindă părul într-o coadă, dar nu îi reușește. Îi fac semn să vină la mine. Se așază de scaunul din fața mea. Îi iau elasticul din mână și îi prind părul lung și blond.

- Mulțumesc!

Drumul spre supermarket e unul tăcut. Și nu tăcut în felul liniștitor. Izabella nu vorbește cu mine. Nu pare a fi supărată. Dar cu siguranță ceva o deranjează. Cel mai probabil acel ceva sunt eu. Cât timp am fost la cumpărături abia mi-a adresat câteva cuvinte. E enervant când o văd așa. Se poartă ca și cum faptul că am respins-o o doare. Iar asta nu are sens! 

- Azi vine mătușă mea la mine. 

Spun pentru a sparge liniștea. Nu mai avem mult până să ajungem acasă. Iza mă privește câteva secunde, apoi revine cu privirea spre geam.

- Grozav! Încă cineva adăugat pe lista "oameni care nu mă suportă". Oftează.

- Nu spune asta. Sigur te va plăcea.

- Așa cum mă plac și părinții tăi? Șoptește.

- Mătușa mea e mult mai drăguță. Nu-ți face griji.

Suntem acasă. Parchez mașina și car toate cumpărăturile în casă. Izabella mă ajută să pun tot ce am cumpărat la locul lor. După ce ordonăm totul ne așezăm pe canapeaua din sufragerie. Deschid televizorul pentru un sunet de fundal, din moment ce noi nu vorbim. Schimb canal după canal doar pentru a părea interesat de ceva. 

- Ai de gând să mă eviți așa tot timpul? 

Mă uit spre ea. Sunt și iritat și ușurat că ea a pornit subiectul. 

- Eu te evit pe tine? Tu ești cea care nu vrea să vorbească!

Își dă ochii peste cap și pufăie. 

- Evident că nu vreau să vorbesc după ce tu m-ai refuzat fără vreun motiv.

- Dar am un motiv, Izabella! Ba chiar am mai multe. Ești fiica mea și nu e normal ceea ce se întâmplă între noi. Asta nu e o relație normală tată-fiică.

- Luke, eu nu sunt fiica ta! Tu nu ești tatăl meu! Nu avem nici o legătură de sânge. Tot ce ne lipește e o bucată de hârtie amărâtă!

Se răstește la mine. Mă încrunt. Cuvintele ei mă neliniștesc. Mă fac să mă gândesc la cele mai urâte scenarii prin care cearta noastră s-ar putea sfârșii. Și îmi e frică să aflu ce vrea să zică cu asta. Însă nu e cale de dat înapoi.

- Ce vrei sa insinuezi cu asta, Izabella?

Tace din gura. Când chiar am nevoie să scoată ceva pe gura nu o face! Îmi susține privirea furioasă. Mă privește de parcă eu sunt vinovatul problemei noastre. Când, de fapt, ea ne-a tras în asta.