Adoptată

Capitolul 23

Mi-aș dori să pot știi de ce Luke face asta. Vrea că noi sa fim mai intimi, însă e tot împreună cu Amanda. Nu mă plâng. E mai bine decât nimic. Mă deranjează că, într-un fel, eu sunt planul de rezervă. Atunci când nu e Amanda, sunt eu. Nu sunt proastă. Știu că nu ar trebui să îmi fac speranțe false în legătură cu relația noastră. Eu pentru Luke rămân tot fata naivă pe care o mai sărută din când în când. Doare extrem de tare adevărul. Realitate e crudă. Dar nu mă gândesc la viitor, trăiesc prezentul. E mai dulce decât viitorul. E mai frumos.

Luke îşi deschide uşor ochii. Nu știu cât timp a trecut de când îl privesc, dar a trecut prea mult. Îmi alung toate gândurile care mă pot indispune în acest moment. Îi zâmbesc timid și el îmi răspunde cu un zâmbet leneș.

- S-a întâmplat ceva? Întreabă răgușit.

Dau din cap în semn că nu. Cum poate fi atât de frumos până și când se trezește? Părul lui brunet acum stă ciufulit. Își dă cu mâna în el de câteva ori pentru a-l aranja, dar degeaba. Îl ciufulește mai tare. Semi-zâmbetul pe care îl poartă pe față îi face să pară mai senin. El e tot ce îmi doresc. Îl iubesc atât de mult si mi-aș dorii să i-o pot spune. Vreau să fiu sinceră cu el. Însă dacă aș face-o, nu ar ieși prea bine. Mie nu mi-e frica de sentimentele mele, am învățat să le accept. Nu mi-e frica să-i spun că îl iubesc. Însă nu îmi pot asuma riscul de a-l pierde. Cel puțin nu acum.

- De ce te uiți la mine așa? Vocea lui se aude după ceva timp de liniște.

Îmi dau seama că mă holbez și îmi iau repede privirea de pe fața lui și o mut pe podea. L-am privit minute în șir, dar e stânjenitor când el observă asta.

- Scuze, nu am vrut...

Nu apuc sa termin ca mă întrerupe.

- Nu-și cere scuze, iubito. Vino aici.

Bate cu palma pe locul liber de lângă el. Nu aștept nicio secundă în plus și mă duc lângă el. Mă sărută ușor. Atingerea buzelor lui e cel mai frumos sentiment pe care îl pot simți. Îmi face inima să explodeze de fiecare dată.

- Au venit și ceilalți acasă. Spun, iar el strâmbă puţin din nas.

Nu prea îi face plăcere. Cred că și el își dorește mai mult timp cu mine. Singuri. Mă abțin să nu zâmbesc la gândul ăsta.

- Se pare că nu mai ne putem distra.

Îi simt respirația pe gâtul meu, aproape de ureche. Un fior mă trece. Depune un sărut pe pielea mea. Îmi vine să îl trag mai aproape. Vreau să îmi alinte pielea cu săruturi nonstop.

- Cine zice că nu o mai putem face? Vocea îmi sună puțin chinuită. El chicoteşte.

- Ne vedem mai târziu, iubito.

Își presează buzele de ale mele. Corpul meu se aprinde cu fiecare atingere pe care mi-o dă. Vreau mai mult. Când vrea să se îndepărteze de mine îl înconjor mâinile de gâtul lui.

- Nu vreau să pleci. Mă smiorcăi eu.

Îmi ridic puțin capul și îmi lipesc buzele de ale lui, așteptând să își miște buzele peste ale mele. Îmi între deschid gura pentru a-l face să își bage limba acolo și să ne sărutăm așa cum îmi doresc. Limba lui îmi linge buzele înainte de a intra în gura mea. Gem și îi simt corpul tresărind. 

- Trebuie să plec, Iza. Nu putem fi prinși. Șoptește peste buzele mele.

Îi dau drumul cu greu. Se ridică din pat și, cu mișcări lente, mă lasă singură în cameră. Îmi las capul să cadă pe perna moale și expir zgomotos. Nu am mai simțit niciodată ceea ce mă face Luke să simt. Nu am avut contact cu băieții de-a lungul vieții mele. Nu prea am cu cine să-l compar totuși. Aș vrea mai mult din partea lui Luke. Nu știu dacă sunt pregătită pentru marea parte din lucrurilor pe care vreau să mi le facă, dar nu aș da înapoi niciodată.

Când fierbințeala pe care o simt se risipește, hotărăsc să mă ridic din pat. Plec în sufragerie. Îi văd pe toţi pe canapea uitându-se la un film. De când a venit familia lui Luke mă simt în plus. De parcă eu nu ar trebui sa fiu aici, lângă el. Mă simt prost. 

Nu mi se acordă importanță deloc. Apuc tenișii mei și încalț câte unul. Nu îmi place să fiu acasă când sunt toți. Când vreau să deschid ușa vocea lui Luke se aude.

- Unde vrei sa pleci, Iza?

În ultimele zile am ieșit foarte mult. Ori singură, ori cu Marco, ori cu Derek. Dar niciodată nu i-am spun lui Luke despre asta. Nu pentru că țin secret asta. Dar știu că după nu o să mai lase nici singură acasă. Probabil va pune camere de vedere. 

- Mă duc să iau o gură de aer. 

- Nu ai voie. 

- De ce? Mă răstesc.

- Pentru ca nu ai voie. Acum du-te la tine în camera.

Îmi dau ochii peste cap, știind că nu mă poate vedea. Mă descalț, dar nu plec la mine în cameră. Mă duc in fața lui cu mâinile în șold.

- M-am plictisit să stau în casă!

- Am mai vorbit despre asta. Acum te poţi da la o parte? Nu văd.

Stomacul mi se strânge când aud tonul său indiferent. Îmi vorbește de parcă acum câteva minute nu mă săruta. Ce vrea să arate prin comportamentul lui? Că eu nu contez pentru el? Nu îmi pasă ce l-a apucat. Eu nu am să îi îndur ordinile lui!

Mă întorc pe călcâie și îmi iau tenișii din nou. Deschid ușa. Luke se întoarce și se încruntă.

- Ce crezi ca faci? 

- Plec!

- Izabella, nu ai voie!

- Oprește-mă!

Nu îi mai dau drept de replică. Plec pe grabă din casă pentru a nu fi oprită de el. Când sunt la o distanță considerabilă de casă încep să merg pe un ritm normal. 

Mă întreb dacă măcar s-a sinchisit să vină după mine. Uneori cred că familia lui îl manipulează. Când suntem numai noi doi nu e așa. Oare îi e rușine de mine? Îi e rușine de faptul că a ales să aibă grijă de mine? Sunt sigură că părinții lui îi reproșează multe lucruri urâte din cauză că a ales să mă adopte. Dar chiar atât de mult îl afectează încât trebuie să se comporte atât de urât cu mine?

 *Scuze pentru greșelile eventuale*