Oare va mai fi la fel? (Sasusaku <3)

Partea II - Nu mă abandona...

          Ma indrept cu pasi marunti spre telefon si il ridic. Constat cu stupoare ca persoana care ma apeleaza e chiar Ino. Blonda pe care o uram inca de mica, pentru care as fi dat orice ca sa dispara de pe fata pamantului, era trecuta in lista de contacte ca: "Ino :-*" Un extrem de pitigaiat si pisicos "Hei, Sakura!" se auzi de la "celalalt capat al firului".
          — Hei... Ino.
          — Ce-i cu tonul asta posomorat, rozalio? N-as crede ca Sasuke n-a facut o treaba buna.
          Vorbele blondei ma fac sa privesc in gol un moment, revizualizand tot ce s-a intamplat mai devreme.
          Sa recapitulam: Sasuke s-a schimbat in ce se putea mai rau, Ino e asa-zisa cea mai buna prietena a mea, iar eu... ce se intampla cu mine?!
          Dupa o conversatie de cinci minute, inchid si las telefonul sa cada in pat. Stau putin pe ganduri, incercand sa realizez cum s-au intamplat toate astea apoi trag concluziile: Am fost invitata la majoratul lui Kiba, ce avea loc in Satinn, cel mai mare si mai scump club din oras, asta seara. Printre invitati se numarau si Naruto, Sasuke, Itachi, Temari, Shikamaru, Sasori. Toti se schimbasera, ceea ce insemna ca... am ramas total singura, intr-o lume careia nu ii apartin. Ma las incet in jos, incepand sa tremur. Ajung pe podea, razemata de pat. Gandul ca de acum voi fi nevoita sa infrunt singuratatea si probabil voi fi tratata ca un gunoi de ceilalti ma facea sa vreau sa incetez sa exist. Prietenii si familia, dragostea lui Sasuke... erau ca si aerul pe care il respiram. "L-Locul meu n-nu e aici. Locul meu e acolo, cu ei... cu cei pe are ii stiam si care mi-au fost alaturi. Vreau sa ma intorc! Am pierdut tot..." Vorbeam parca confesandu-ma cuiva. Cautam cu disperare pe cineva care sa ma asculte si sa ma faca sa zambesc, insa, in incapere eram doar eu. Singura, pe o podea rece, intre patru pereti pustii.

Un gand nebunesc imi fulgera prin minte si ma ridic neoferindu-le lacrimilor sansa de a-mi strabate iarasi obrajii. Incep sa scotocesc prin toate sertarele din camera: Bijuterii scumpe, bani, haine de firma, parfumuri, ceasuri, reviste. "Unde naiba sunt? Trebuie sa fie." Intr-un final, le gasesc: Machiajele pe care nu le avusesem niciodata. Ma asez pe un scaun in fata oglinzii. Imi prind parul intr-un coc, pentru a-l tine departe de fata. Imi dau contur ochilor cu un creion negru, imi dau cu rimel si fard de culoare inchisa. Intr-un final, imi acopar buzele cu ruj si luciu. Dupa cateva momente in care pun la punct ultimele detalii, imi desfac parul si il las sa cada liber pe spate. Cred ca trec mai bine de cinci minute in care ma privesc atent in oglinda. "Asa... as fi acceptata." Dupa alte cateva secunde, lacrimile care se inghesuiau sa iasa si-au dat in sfarsit drumul. Simtind nevoia de a ma descarca, arunc cutiuta cu farduri in oglinda, reusind astfel performanta de a o crapa. "Eu nu sunt asa! EI nu erau asa!"

In timp ce criza mea era in plina desfasurare, cineva bate la usa. Imi sterg repede lacrimile, intinzandu-mi machiajul pe toata fata si ma indrept catre usa. Trag aer in piept si imi reglez vocea apoi deschid. In fata mea sta Kakashi, tinand in mana un pachet. Acesta ramane mut, uitandu-se la mine.

- Sasuke mi-a spus ieri sa-ti dau asta. Spuse el incercand sa nu dea importanta aspectului meu.

Kakashi imi intinde pachetul, insa eu nu reactionez. Il sorb din priviri, in timp ce un strop de speranta incolteste in sufletul meu.

- Kakashi...? spun eu cu vocea tremuranda.

Kakashi era, cel putin aparent, neschimbat. Privirea, tinuta si atitudinea uneori indiferenta nu se schimbasera cu nimic. Tanarul ma priveste ciudat, incercand sa-si dea seama ce m-a adus intr-o asemenea stare.

- Ce e cu tine, Sakura?

Ignorandu-i intrebarea, il cuprind intr-o imbratisare stransa, neputandu-ma abtine din a incepe iarasi sa plang.

- Spune-mi ca tu nu te-ai schimbat!

Eram mult prea slabita si fara aparare ca sa mai iau in calcul faptul ca as putea sa gresesc, iar el ar putea sa ma considere nebuna. Kakashi tace un moment, uluit de ceea ce tocmai se intampla.

- Sakura...

Il conving sa vina inauntru. Il conduc catre dormitor. Imediat ce intra in incapere, Kakashi priveste dezastrul din jur confuz.

- Ce s-a intamplat aici?

- Eu am fost. Asculta, spun eu asezandu-ma in pat si facandu-i semn sa vina langa mine. Orice ar fi, te rog sa nu mai spui nimanui ce se intampla acum.

Kakashi da din cap aprobativ, din ce in ce mai surprins de situatie.

- Nu intreba de ce, dar vreau sa-mi povestesti tot ce stii despre mine, Sasuke si anturajul nostru.

- Nu stiu prea mult despre voi. Nu am purtat niciodata o conversatie mai lunga de doua minute. Sakura, ce ai patit? De ce vorbesti cu mine?

- N-nu.. vorbeam? intreb eu dezamagita.

- Nu. Desi suntem in acelasi liceu, tu si Sasuke nu prea obisnuiti sa vorbiti cu mine si reciproc. Nu suntem nici prieteni, nici dusmani. Sasuke m-a rugat ieri sa iti dau asta cand pot... si am acceptat din politete.

- Cum suntem de fapt...? Ce cred ceilalti despre noi?

Astept cu sufletul la gura raspunsul, privindu-i ochii negri sclipitori. Acesta pare foarte derutat de intrebarile mele, insa intr-un final, raspunde:

- Cei care nu sunt in anturajul vostru va urasc. Sunteti imfumurati si enervanti. Totul a inceput cand te-ai mutat aici, in clasa a IX-a. Din moment ce sunt actori renumiti, parintii tai erau destul de bogati si cunoscuti. Te-ai imprietenit apoi cu toti cei "de teapa ta", purtandu-te groaznic cu ceilalti. Sasuke si gasca lui au devenit implicit prietenii vostrii si s-au imbogatit de pe seama ta si a lui Ino.

Ii ascultam pierduta cuvintele, in timp ce in mintea mea incepeau sa apara si mai multe amintiri.. oribile.

- C-cum adica s-au imbogatit pe seama noastra...?

Kakashi ezita sa raspunda, apoi intreaba serios:

- De ce ma intrebi toate astea?! Stii foarte bine totul.

Imi las capul in jos si continui sa vars lacrimi, pana cand Kakashi imi pune mana pe umar. Atingerea lui ma face sa il privesc din nou.

- A-Adevarul e ca... nu stiu.

- Ce? Sakura... daca asta e doar un joc care sa te amuze pe tine si pe prietenele tale, sa stii ca eu plec.

- Stai! strig eu disperata.

Kakashi renunta la ideea de a se ridica din pat si ma priveste.

- Ori... m-am lovit la cap si mi-am pierdut memoria... ori... toata viata mea s-a schimbat dintr-odata intr-un cosmar aiurit! Tu erai prietenul nostru, iar noi... nu eram asa! Eram toti uniti, ca o familie. Parintii mei n-au fost niciodata actori! Tata e mort de doi ani, iar mama lucreaza in Statele Unite! Te rog... nu fugi de mine acum. E posibil ca eu sa fi innebunit, dar nu ma abandona...

Slabiciunea si tristetea distrugeau fiecare particica din mine. Lacrimile nu se mai terminau si sufletul imi urla dupa intelegere. Invinsa de propriile-mi trairi, imi las capul pe umarul lui si continui sa sufar. Deodata, doua palme imi ridica capul. Kakashi ma privea in ochi de parca ar fi inteles totul.

- Nu te cred nebuna.