Iubire latentă

Capitolul 5

Capitolul 5 ~ "Prima clipă"

              Ultimul lucru pe care l-am văzut în timp ce-mi puneam lucrurile înapoi în geantă era cum cu toții părăseau în liniște sala, lăsându-mă în urma lor.

— La revedere doamnă Fanny, m-am adesat înainte de a ieși la rândul meu.

             Am coborât până la parter și am deschis ușile ce duceau afară, simțind gustul libertății. Și miros de ploaie, pământ și viață. Picăturile de apă se lăsau purtate de vânt până la picioarele mele, stropindu-mi ușor papucii și lăsând urme. Iar când am intenționat să ridic privirea spre cer, ochii mei și ai Beccăi s-au contopit.

               Și era atât de frumoasă, înconjurată de ceață și apă gata să-i spele păcatele. Însă era furtună afară și înăuntrul ei.

— Becca? am șoptit apropiindu-mă de ea.

                Avea lacrimi în ochi și obrajii palizi, părând pierdută într-o lume proprie.

— Pleacă, Archie. Te rog...a spus suspinând.

                 Dar nu puteam face asta. Nu când ea era atât de vulnerabilă în fața mea. Nu când nutream sentimente interzise și din ce în ce mai complexe cu fiecare secundă ce se scurgea în preajma ei.

                   Mi-am dezbrăcat astfel hanoracul și m-am apropiat de ea, întinzându-i-l. Iar atunci a părut că vede prin mine, dincolo de existența mea banală și de ceea ce reprezentam, și a atins reticentă cu vârfurile degetelor materialul verde și moale.

— Nu trebuie să faci asta, mi-a adus la cunoștiință.

— Tu ai mai multă nevoie de el decât mine, i-am explicat.

              A schițat un zâmbet și și-a trecut mâinile în interiorul hainei, iar apoi în buzunare. Părea să prindă viață în el, bucurându-se de căldura păstrată de la corpul meu. Și mă simțeam atât de bine, văzând-o în el. De parcă i-ar fi aparținut ei dintotdeauna.

— Mulțumesc.

                  Și nu era nici o urmă de tristețe în glasul său în acel moment, ci doar recunoștință și bucurie. Ochii săi scânteiau, privindu-mă pe sub genele lungi și lăsându-mă mut de încântare.

— Îmi pare rău de detenție, a șoptit cu glas stins, evitându-mi propriu zis privirea.

— E în regulă, am murmurat. Ronnie venise cu ideea.

                  Și brusc aruncasem toată vinovăția de pe umerii săi pe ai prietenului meu, fără nici măcar o remușcare. Și era plăcut și dureros să o știu pe ea nevinovată, și totuși să-l incriminez pe el. Eram o persoană rea în acel moment? Da. Regretam? Absolut deloc.

                 Nu când ceea ce începeam să nutresc pentru Becca îmi redefinea valorile, îmi înlocuia principiile și îmi recrea fiecare celulă din ADN, după bunul său plac.

— E atât de greșit, a șoptit cu privirea în pământ, iar apoi a oftat. Ronnie ar trebui să fie cu Lissa. Mike cu Eleanor. Iar Russel...Ei bine, Russel cu Lara, presupun.

               Aerul cald se infiltra printre buzele sale între-deschise și lua forma unor aburi ce se risipeau și urcau spre cer.

— Iar tu? m-am trezit întrebând.

               Rebecca și-a ridicat sprâncenele și și-a atins cu buricele degetelor fruntea încrețită.

— Aici nu e vorba despre mine, a răspuns cu glas scăzut. E vorba de cei care se iubesc, dar nu au curajul necesar să o facă.

                Am zâmbit, cu toate că ea nu se uita la mine ca să mă vadă. Oare Becca avea idee cât de mult mă apropiam de a o iubi? De cât de multe lucruri eram gata să sacrific pentru ea? Pentru "noi"?

                A urmat o pauză în care timpul rămăsese în loc, iar picăturile de ploaie se izbeau de asfalt. Eram contemplatori, iar brusc, ploaia spăla păcatele amândurora. Fiindcă implicarea mea era cea care răsturna balanța.

— Tu de ce ai detenție? am surâs.

               Becca a chicotit asemeni unui copilaș și și-a strâns brațele la piept, într-o îmbrățișare. Simțeam că faptul că purta haina mea ne conecta.

— Nu e treaba ta, Bayle! mi-a răspuns.  Unele informații rămân necunoscute până și pentru cei ca tine.

                  Între sprâncenele mele și-a făcut loc o cută adâncă. Nu puteam desluși înțelesul și rolul acestei afirmații. Becca se comporta de parcă m-ar fi cunoscut de o viață și totodată nu. De parcă s-ar fi ascuns de mine și s-ar fi temut să nu-i aflu până și cele mai întunecate secrete. Dar în ciuda a tot, în acest moment, nu puteam simți prezența barierelor din jurul sufletului său.

— Spune-mi "Archie"! i-am cerut.

              Privirea sa mă urmărea atentă, în timp ce gesticulam involuntar cu mâinile în aer. Stropii reci de ploaie cădeau brutal pe brațele mele, dar nu mă deranja. Era chiar relaxant, într-o oarecare măsură.

—Și ce vrea asta să însemne, Rebecca? Că sunt prea prost pentru a deține o astfel de informație?

            Fața ei s-a transformat din una senină într-una mirată. Nu se aștepta să-i aduc o asemenea acuzație. Iar acum ochii săi scânteiau, în tip ce fire negre de păr îi fluturau desupra feței, scoțându-le în evidență nuanța frunzelor de ceai.

— Ba chiar din contră, Archie, a spus accentuându-mi numele. Adevărată mea problemă ar fi că ai putea afla. Iar asta, a șoptit apropiindu-se de mine, ne-ar putea aduce înzecit de multe probleme.