Iubire latentă

Capitolul 4

    Capitolul 4 ~ "Accidentul"

              Mike Harper era cel mai invidiat tip din liceu. Era frumos, bogat și amabil. Era conducatorul echipei de baschet și totodată șeful comitetului de elevi. Era bun cu toată lumea și mai presus de toate, era fratele vitreg al Beccăi.

                L-am privit sprijinit de bara scărilor ce duceau la etajul doi, discutând cu una din colegele sale, și chiar mi-aș fi dorit să nu-mi fi remarcat prezența. Dar în schimb, a făcut-o.

— Bayle! m-a strigat. Am de schimbat o vorbă cu tine.

                 M-am oprit la baza scărilor, nedorind să înaintez, însă cu toate acestea, el și-a luat la revedere de la așa zisa "Elenor" și s-a apropiat de mine.

— E totul în regulă? am întrebat.

                    Harper avea o expresie a feței destul de posacă, încheindu-și nasturele mânecii de la cămașa albastră pe care o purta, în timp ce își căuta cuvintele. Inspira un aer lejer și formal, pe când eu eram rigid și banal. Brusc, mă simțeam intimidat de postura și poziția sa. Reprezentam un contrast mult prea puternic.

— Desigur, m-a asigurat în timp ce încerca să formeze un contact vizual cu mine.

                 Avea ochi albaștri și părul brunet, tuns scurt, dar elegant. Total diferit de Rebecca. Ea inspira rebeliune, pasiune, incertitudini și o picătură de suferință ascunsă într-o privire mentolată și pierdută printre fire de păr întunecate.

— De fapt, voiam să-mi cer scuze de ce a făcut sora mea.

                 Și mereu ne întorceam la ea. Avea să dispară vreodată din mintea mea numele sau imaginea sa perfectă?

— Ce vrei să spui? am întrebat confuz.

                 Mike și-a dres glasul și a mai coborât o treaptă, pentru a transforma discuția în una mult mai restrânsă, ce ne viza doar pe noi doi, departe de ochii curioșilor de treceau continuu pe coridoare.

— Am auzit povestea de la director. Ideea lui Ronnie Craig de a o impresiona pe Rebecca, a adăugat pufnind. E greșit, Bayle. Înțelegi?

                   Mintea mea găsea o logică elementară în cuvintele sale, dar nu avea bazele fondate ale unor motive. Îmi lipseau informațiile necesare pentru a putea avea aceeași opinie ca el. Iar până atunci, inima mea avea să profite de avantajul strategic pe care îl avea.

— Înțeleg, am mințit.

                    Harper zâmbi și mă bătu prietenește pe umăr, iar apoi se îndepărtă de mine.

                   Totul avea să fie bine, speram. Trecuseră deja șase ore de dimineață și mai urma doar una până când aveam să fiu total liber în acea zi. "Detenție" mi-am repetat în minte în timp ce urcam scările și pășeam în dreptul ușii de lemn maro.
  
                     Am bătut de două ori înainte de a auzi un glas feminin ce mi-a cerut să intru, iar apoi am făcut în tocmai. Iar în a treia bancă, departe  de razele puternice ale soarelui ce intrau plăpânde prin sticla geamului, se afla ea, esență tare de flori și fructe sălbatice.

                      Purta o rochie neagră cu mâneci din dantelă și converse, iar două șuvițe de păr erau prinse cu agrafe la spate, în timp ce o alta îi încadra fața.

— Unde sunt ceilalți? am întrebat-o.

                     Becca a tresărit și s-a ridicat, spijinindu-se de bancă. Îi puteam citi incertitudinea din privire și dorința de a mă evita pe cât era de posibil.

— Vor sosi curând, a murmurat agale.

                    Și avea dreptate. Ușa s-a deschis imediat în spatele meu, iar trupul lui Ron s-a ciocnit de al meu, neavând timp să mă feresc la timp.

— Bună, Rebecca! i-a strigat acesta imediat ce și-a recăpătat echilibrul și și-a potrivit geanta mai bine pe umăr.

— Bună, i-a răspuns sfioasă și s-a așezat din nou pe scaun, cu spatele la noi.

                 Arăta ca un fulg de nea în veșminte îndoliate. Ca o inocență pătată de remușcări.

                   Ronnie mi-a făcut semn să ne așezăm într-o bancă alăturată ei, așa că l-am urmat tăcut și mi-am lăsat geanta să cadă pe podea, cu un bufnet, imediat ce mi-am scos caietul de matematică și un pix. Curând, am văzut cum diferite persone ni se alăturau. Un băiat zvelt, roșcat și cu pistrui. O blondă cochetă. Un delicvent cu tatuaj la încheietura mâinii. Un tocilar cu ochelari borcănați și pantaloni cu bretele.

                Eram curios cum ajunseseră cu toții aici. Mai ales tocilarul.

— L-a contrazis pe domnul Martin la lecția pe care o preda, mi-a șoptit Ron peste umăr, văzând privirea confuză pe care i-o aruncam.

                 Iar când ușa s-a deschis pentru ultima dată, la ora 15:00, doamna Fanny a intrat alături de Christopher Lee, conducătorul din umbră al rebelilor. Avea buza spartă și hainele șifonate, iar tăietura din sprânceană îl făcea mai de temut decât celălalt derbedeu din încăpere.

— Stai aici, Lee, i-a ordonat profesoara, arătându-i un loc din fața mea.

                 Christopher s-a așezat și și-a întors capul spre mine, arătându-și dinții printr-un rânjet sinistru. Avea, totuși, trăsături frumoase: păr bălai, ochi negri și ten alb și radiant. Problema sa era caracterul. Și nu, nu fusese mereu așa. În urmă cu doi ani, chipul său angelic i se potrivea mănușă. Dar asta s-a schimbat total după accident.

                    Oh, da...Accidentul.

                   Christopher a fost atacat într-o seară la metrou de un grup aflat în stare de ebrietate și sub influența substanțele interzise. Iar contrar așteptărilor și descrierilor minuțioase, persoanele respective nu au fost găsite și nu și-au plătit datoria față de el. Aceea a fost perioada în care Leea a intrat în depresie, iar apoi a urmat tentativa de suicid. Era bântuit de imaginea celor ce îi provocaseră atâta rău. Așa că a creat rebelii, o adunare de adolescenți ce se sprijină și empatizează împreună. E ca o întreagă familie ce se sprijină în orice. Iar în momentul în care cineva dintre ei suferă, te-ai ales cu o răzbunare pe cinste.

                   Iar cândva, înainte ca cineva să-i fi acordat importanță, Rebecca Willson fusese mâna dreaptă a lui Cristopher.