Micul Paris (În curs de reeditare)

VII. Reduta

     Noaptea se adâncea în sânul scăpătat al Bucureștilor, traficul se rărea cu încetineală, iar câinii vagabonzi își începeau recitalul de lătrături și bâjbâieli zgomotoase prin întuneric.

     Cine ar fi cutezat, la acea oră târzie, să se aventureze pe drumurile întortocheate ale Colentinei, abătându-se, poate din întâmplare, poate cu intenție, pe la terenurile de baschet frecventate de plăsmuirile fioroase ale ghetourilor, ar fi zărit, fără prea mari greutăți, o cohortă de aproape cincizeci de tineri, regrupați într-un cerc inegal și asimetric, dând din mâini, ținând prelegeri și indicând ostentativ înspre o direcție anume. Luminile dimprejur cădeau în așa manieră pe siluetele lor, încât le-ai fi putut asemui cu niște legende în carne vie, sosite din cine știe ce catacombe, ieșite pentru prima dată la suprafața pământului, dar gata să-și apere semenii cu vârf și îndesat. Păreau mai degrabă niște închipuiri ireale, onirice, cu frunțile desfigurate și ochii înflăcărați, gata să dea piept cu moartea, purtând după dânșii fel de fel de obiecte care să servească drept arme: măciuci, drugi de fier, cuțitașe, topoare, pe când alții, ce ședeau mai la o parte, erau „curați". Curați la prima vedere, desigur, întrucât cele mai periculoase arme sunt întotdeauna cele ce nu se arată ochilor. Dacă cei dintâi alcătuiau infanteria, aceștia din urmă constituiau o suită întreagă de artileriști; în strânsoarea curelelor sau prin văgăunele poșnarilor aceste ființe cutezătoare cărau semiautomate Tec-9, sosite pe filieră americană, și Colturi, încărcate, gata să facă prăpăd.
     Ce vorbeau? Nimeni n-ar fi înțeles. Nici ei nu știau cu desăvârșire. Cert e că, la auzul unui claxon, sparseră gașca și se pierdură în noapte.

2. 

     — Radu Dăscălescu!

     Niculae îl țintuia cu privirile pe tânăr, stupefiat și descumpănit, fără a îndrăzni să miște un mușchi, conștient că fiecare gest al său era urmărit cu maximă încordare de celelalte șapte siluete; figurile acelea distorsionate și roase de cariile nehalite ale sărăciei se înălțau ca niște munți de piatră, cu dâmburi la tot pasul și piscuri retezate brusc, fără nici o noimă în alcătuirea lor facială, aidoma unor vârfuri de creion ascuțite cu nepricepere. Unii aveau creștetul capului învelit într-o glugă de fâș, alții își etalau cu mândrie buboaiele din vârful frunții; buzele lor se mișcau agale, întretăiate de cicatrici, bărbiile coborau poate prea mult, străbătute de o barbă neîngrijită și coșuri ce-și întindeau tabăra până spre pomeți, acoperindu-i într-o pătură de acnee. Mâinile lor se retrăgeau în gâtlejul mânecilor ca niște caracatițe ce se pitesc în spatele vreunei formațiuni de bureți și, în întunecimea de nepătruns a mărilor, își așteaptă cu nesaț prada; respirau greoi și zgomotos, de parcă și-ar fi dat ultima suflare, iar zdrențele pe care le purtau erau groaznice: câțiva adidași scâlciați, cu tălpile vraiște și vârfurile pierdute prin celelalte sectoare ale capitalei, pantaloni rupți în genunchi, veste și bluze învechite, ponosite pentru că fuseseră purtate pentru prea multă vreme, și împuțite.

     — Nicule, replică Dăscălescu, te compătimesc.

     — Patetic mai ești! i-o tăie furios Niculae, care nu-l mai slăbea din priviri.

     Tustrei fură numaidecât împrejmuiți și nu mai era cale de scăpare.

     — Unde-i servieta, Nicule? întrebă Dăscălescu.

     Niculae, din instinct, întinse mâna în locul unde așeză servieta. Ciudat, nu o mai găsise. Întoarse privirea derutat și mai că se izbise de pieptul unui bărbat pocit, cu șapca trasă peste ochi și urechile neacoperite. Geanta se afla în mâinile sale.

     — Ia-o de unde nu-i, râse Dăscălescu.

     Niculae sări:

     — De ce, Radule...? Nu te credeam în stare. Pentru asta mi-ai dat biletul cu numărul lui Borgobov? Ca să ajungem aici...? Lucrezi pentru el.