Micul Paris (În curs de reeditare)

IV. Mikhayl Oblonik Borgobov (reeditat)

1.

          La sfârșitul secolului al XX-lea, România postdecembristă începea să se deprindă cu dogmele nescrise ale consumerismului, însușindu-și de afară, dintr-un mănunchi bogat de curente și ideologii, cele mai desfrânate năravuri cu putință. Buticurile, supermarket-urile, hainele de import, american dream-ul – toate acestea deveneau literă de lege și plăsmuiau acea iluzie cum că totul mergea spre mai bine. Românii, cu lacrimi scăldându-le zâmbetele de bucurie, salutau marșul unei noi epoci care trecea atunci, ca niciodată, hotarele țării lor.

         Oamenii erau fericiți. Mai conta altceva? Revoluția trecuse; dictatorul, comandantul suprem, secretarul general, Ceașcă — oricum vrem să îl numim — se prăbușise. Iliescu, Brucan și Militaru l-au fericit pe Gorbaciov, golanii și-au dus la bun sfârșit misiunea. Străzile răsunau de versurile lui Valeriu Sterian:

„Mai bine haimana, 
Decât trădător, 
Mai bine huligan, 
Decât dictator, 
Mai bine golan, 
Decât activist, 
Mai bine mort, 
Decât comunist."

          După escapada lui Ceaușescu au fost uciși nouă sute cincizeci și șapte de oameni. Prin urmare, s-a vărsat sânge, s-a deschis focul, s-au tras sfori: grupările sovietice pătrunse ca prin minune în țară, diversiunile radioelectrice, încropirea Frontului Salvării Naționale, înființarea în pripă a Tribunalului Militar Excepțional sub pretextul judecării actelor teroriste, lichidarea pe loc a „ilustrului gânditor" și a cucernicei „academiciene" — toate acestea trecură. Cine să și le amintească? Libertatea ascundea sub preș osemintele celor osândiți; când vezi pentru întâia oară soarele, nu bagi seamă de petele ce-i moșcolesc corola.

          Cum Bucureștiul se fălea cu titlul de capitală a unui stat proaspăt evadat din lanțurile ceaușiste, se cădea să își asume și rolul de emblemă a societății, de prototip al unei lumi mai bune, occidentale. Astfel, în dorința de a se înavuți, antreprenorii, oamenii de afaceri, așa-zișii economiști și liber-schimbiști, dar și elitele de bișnițari înțelegeau că este momentul să tragă foloase de pe urma naivității poporului. Pentru că poporul, aidoma unui sechestrat care vede lumina dimineții după câteva decenii bune petrecute în subterane, era atunci orbit de razele spintecătoare ale vieții moderne, iar cei mai mârșavi, cei cu capul pe umeri și trupul absorbit de realitate, deși puțini, făureau în acea vreme planuri ingenioase pentru a se procopsi.

2.

          Când Mikhayl Oblonik Borgobov ateriza în România la începutul acestui secol, apele își mai calmaseră torenții furtunoși în patria sa, Rusia. După ce Boris Elțîn se văzuse arătat cu degetul și batjocorit în fel și chip din pricina patimii sale pentru băutură și jocuri de noroc, președintele nărăvit al slavilor își depuse demisia, așezând lumina reflectoarelor pe cvadragenarul Vladimir Putin.

          Atras de semeția pitorească a Carpaților, de plaiurile noastre verzi, de colinde, descântece și alte obiceiuri ferite din calea urbanizării; de sarmalele cu smântână, de dansul popular și de veșmintele artizanale, Mikhayl Oblonik Borgobov stărui, ca niciodată, să își petreacă vara la Maramureș, în gazda unor rude îndepărtate ce-i dezveleau rădăcinile românești.

          Și dacă l-am fi întrebat la momentul respectiv cât timp avea de gând să petreacă departe de casă, stimabilul Borgobov ar fi răspuns prompt: „trei luni și nici un pic mai mult".
Trei luni. Destulă vreme cât să hălăduiască încoace și încolo și să admire câteva dintre obiectivele preferate pe care își dorea cu nesaț să le viziteze: Mănăstirea Bârsana, catedrala greco-catolică „Adormirea Maicii Domnului", Bastionul Măcelarilor, care străjuia odinioară poarta de la miazăzi a cetății Baia Mare, Clujul, unde Borgobov va putea colinda de zor: poate pentru a admira statura impunătoare a lui Mihai Viteazul care, înălțat pe un soclu de cinci metri, dă mereu impresia că e gata să pornească în orice clipă o invazie împotriva asupririi otomane; poate pentru a îngenunchea în fața ecvestrei Sfântului Gheorghe sau pentru a-și însuși arta românească a împletitului.