Micul Paris (În curs de reeditare)

III. Destăinuiri (reeditat)

1.

     — Banii, bă, boule! răcni baritonal Borgobov, trosnindu-și mâniat încheietura. Cozma, Kazimir!

     Bărbații încuviințară.
     Kazimir se apropie de individul neajutorat întins pe podea, îi înfipse palma în ceafă și îl înălță ca pe o biată lighioană paralizată de frică. Cazimir prinse momentul potrivit și trimise o lovitură strașnică de măciucă în burta tânărului.

     Horcăială și rugăciuni.
     O dâră de sânge se prelingea pe cimentul rece al încăperii, însă ar fi fost cu neputință de zărit pe întunecimea aceea. Mirosul puternic de amfetamină amortiza realitatea. Infernul se dezlănțuise. Cumplita durere pe care o resimțea, furia neînduplecată din glasul stentoral al lui Borgobov, lumina scăpărătoare din ochii rușilor, denunțându-le ura nețărmurită — toate acestea stârneau un iureș nestăvilit de fiori reci ce-i dezghețau șira spinării. Trupul îi era inundat de ape — sau poate că era sânge. Nici el nu mai știa. Sforțarea cu care încerca să articuleze o ultimă rugăminte, să înalțe un ultim stindard al sincerității era supraomenească, întrucât vârful bâtei, nimerind când și când în coșul pieptului, îi tăia respirația și atunci se zbătea ca un pește pe uscat. Gura îi sângera, iar ochii îi plângeau.

     — Gghhhhg... nu, n-, n-...

     Căzu la pământ. Chipul său se alinie atunci cu lumina străvezie a lunii ce pătrundea prin ochiul de geam al beciului.
     Era nimeni altul decât acel ins dubios cu privirea chiorâșă care în urmă cu câteva ore trimitea glonțul ce avea să străpungă țeasta lui Marian. Era cel care i-a fugărit ca un sălbatic pe frați, apoi a ciuruit caroseria unui taxi.
     Acum se zgribulea de friguri și de durere; fața îi era împroșcată cu glod, iar sufletul i se cufunda tot mai adânc în beznă.

     Ființa umană este o brută. Trebuie să o spunem fățiș. Animalele sălbatice ne-au depășit cu mult în plan etic — ne mai rămâne rațiunea, care la rândul ei ne istovește cu fiecare zi ce trece. Cineva spunea că omul este singurul animal pentru care tortura și moartea altor animale îi pot produce o crudă și neînțeleasă satisfacție. Și așa este. Căci dacă un leu înhață un șacal neajutorat nu o face pentru a recurge la schingiuirea acestuia, ci din strictețea ce i-o dictează instinctul său; un șarpe se încolăcește în jurul grumazului nu pentru a-și râde în fața celui care se face roșu ca para focului și-a cărui buze se învinețesc — ci din necesitatea de a supraviețui. Numai noi, plebea naturii, ne plângem suferința și părăduim vieți nevinovate. Dacă animalele ar fi avut ochi să vadă și urechi să audă, s-ar fi întors împotriva răutății care dăinuie de-atâtea veacuri în ființa umană.

     Tânărul ședea nemișcat pa jos. Ce simțea această făptură? O incizie în sufletul cuiva face cât toate paginile care s-au scris vreodată în istorie, iar umbrele de care vom da nu vor fi niciodată risipite de strălucirea sfioasă a căutării noastre. Cât valorează brațul care ne leagănă și acoperișul care ne apără, oamenii ce ne vorbesc și acțiunile pe care le înfăptuim? Iată cât! Cea mai neînsemnată piedică în drumul nostru și cele mai mărunte vorbe ne pot arunca într-o prăpastie fără de sfârșit, în străfundurile nemărginite ale unei râpe din care nu există cale de scăpare. Oare omul acesta nu avea un vis? Firește. Oare nu avea năzuințele și speranțele lui? Oare viața pe care o ducea îl fericea într-atât încât să se întoarcă de fiecare dată în sânul mizeriei și să răbufnească extaziat: „Sunt mulțumit!"?
     Ne îndoim.
     Și cine era acest anonim, această umbră de om care acum îndura una dintre cele mai odioase plăsmuiri ale ființei umane, anume tortura? Poate că nici dânsul nu ar fi știut să ne răspundă, însă nu ne îndoim că era unul dintre acei care nu au avut niciodată de ales. Unul dintre condamnații de zi cu zi, epava, ancora ruginită, rămășița, pleava Bucureștiului; totul în el era o viață de bolnăviciuni, pecetluită vremelnic de însemnele unei morți tămăduitoare. Zăcea acum în bătaia aspră a lunii, a cărei lumină parcă îl sfredelea necontenit și îl dojenea, încasând lovitură după lovitură, insultă după insultă, amăgit, cu corpul pătat de sânge și pământ uscat, cu visurile la pământ — ce gândea? Greu de spus. Dacă întunericul ar vorbi, probabil că ar scoate gemetele muribunde ale acestui blestemat.