Micul Paris (În curs de reeditare)

III. Speranța (reeditat)

1.

          Când Niculae părăsi odaia, Marian rămase proțap în pragul ușii cu biletul în mână și o stranie senzație de frig stârnită de aerul rece, pătruns preț de câteva clipe în casă. Gândi: „Nu voi lăsa nimic să-mi scape. Aș merge până la capătul lumii dacă aș știi că doar așa l-aș vedea înzdrăvenit, cu zâmbetul pe buze".

          Privi spre ceas: cinci și câteva minute. Încă nu se uită peste bilet, preferând să-l stranguleze în strânsoarea degetelor sale. Cu toate acestea, avea un vag sentiment că știe despre ce e vorba.
Stătu multă vreme așa, împietrit, cu mintea ancorată în ambiții încă nesecate. Când se întoarse în sufragerie, băgă de seamă că Magdalena nu mai era acolo. Pesemne că se retrăsese de ceva vreme în dormitor, pe nesimțite. Obosise, iar stresul îi provoca nopți de nesomn, coșmaruri și gânduri necurate, chestiuni care o distrăgeau de la toate activitățile zilnice: Magdalena nu se mai atinsese de mâncare de aproape două zile, nu se spăla, nu gătea, nu se primenea — nu găsea scăpare din cercul vicios în care o zvârlise realitatea, iar acum, când buzele lui Niculae îi rostiră sentința pe care o resimțea încă de dinainte, dar nu avea curajul să și-o afirme, bătu în retragere.

          Marian știa prea bine că soția sa traversa o traumă care o frământa ca pe un bulgăre de humă, presărând-o în vâltorile durerii.

          Nu știa cum să reacționeze în fața acestui haos dezlănțuit din senin. Nu știa dacă să îi vorbească sau ce anume să îi vorbească. Păși tiptil către dormitor, deschise ușa și o zări șezând întinsă în pat, pe jumătate trează, cu ochii limpeziți de lacrimi. Marian oftă, dar hotărî să nu îi vorbească în speranța că Magdalena își va înfrânge insomniile, deși lacrimile ei îi înduioșau simțirea.  
          Oricât ar fi vrut să îi aciuiască mâinile într-ale sale, să le sărute, să îi șoptească vorbe care să o îmbărbăteze, el se întoarse pe canapea, curmându-și patimile și cumpănind în deplinătatea liniștii.

          Ochii săi, străbătuți de firișoare roșii, dădeau impresia că sunt gata în orice moment verse lacrimi.
          Era o stafie.
          Obrajii buhăiți, buzele șterse, chipul nebărbierit în confereau acea alură sălbatică de om complet devastat. Un leu căruia i se răpește puiul, apoi, pe nesimțite, o săgeată străpunge trupul femelei sale.

          Oftă puternic și iscodi în cele din urmă biletul: era un număr de telefon scris cu cerneală neagră, fără nici un însemn în plus, trecut sub identitate anonimă. Privi iar la ceas, dar nu trecură decât opt minute. Se puse pe picioare, îmbrăcă o geacă de piele pătată de sos marinat și trânti ușa după dânsul.

          Vremea era năpăstuitoare. Nu zăreai nimic la o depărtare mai mare de zece metri din pricina ninsorii, iar vântul bătea din răsputeri.
          Marian își îndesă mâinile în buzunarele pantalonilor, traversă strada și o luă către parcul sectorului doi.

          Trecu de bustul lui Cantacuzino, așezat la intrarea parcului și acoperit cu un pled de ninsoare. Aleile sinuoase îl purtară printre ramii îngreunați de nămet ai teilor și, după ce ocoli un rondou — umbra aceluia care, în urmă cu o eternitate, era plin ochi de lalele și ghiocei —, mătură o băncuță de zăpadă și luă loc.
          Câțiva oameni treceau grăbiți prin fața sa. O mamă își trăgea de mână băiatul, cârpindu-i câte-o palmă din senin, târând după ea ceea ce părea a fi o sanie pe jumătate făcuta ferfeniță. Copilul bocea, implorând iertare, dar femeia nu putu fi înduplecată cu una cu două, iar privirile pruncului se cutremurau ori de câte ori maică-sa se întorcea spre dânsul cu mâna stângă în aer. Obrajii îi ardeau, iar nasul îi curgea, dar acestea nu stârniră mila femeii, ba chiar o întârâtară: „Uite, tot te-ai murdărit! Ești culmea, Gigi! Tot semeni pe taică-tău, că eu n-am fost așa bătută în cap."
          Marian îi urmărea cu sufletul la gură, nădăjduind ca femeia să înceteze, dar nu avu puterea să intervină, oricât ar fi mocnit într-însul focul dreptății.