Micul Paris (În curs de reeditare)

VI. Vladimirescu (reeditat)

1.

         La paisprezece aprilie, guvernul decreta stare de alertă pentru județele din vecinătatea Dunării, amenințate de creșterea iuțită a apelor. Ferocitatea furtunilor se dezlănțui asupra României, multe familii pomenindu-se cu odăile împânzite de ape, mocirlă și spicuri de grâu plutitoare, purtate de valuri cu repeziciune. Zeci de mii de hectare fură acoperite de viituri, în pofida digurilor de apărare rânduite de-a lungul malurilor, iar oamenii, rămași fără un acoperiș deasupra capului, aveau să petreacă sărbătorile pascale pe câmp, în corturile amenajate de armată.

          Nici Bucureștiul nu fu iertat de răzvrătirile furibunde ale naturii, iar în capitală ploua ca din ciur, apele revărsându-se din străfundurile canalelor și acoperind șoselele cu băltoace adânci. Tăcerea era permanent spartă de răpăiala zgomotoasă a furtunii, acompaniată, arareori, de câte un tunet venit parcă din centrul pământului, menit să scuture jugul cu care ședeau priponiți norii și să stârnească mânia nețărmurită a fulgerelor. Cetățenii erau puși în situația de a se aventura în adevărate expediții de recunoaștere în cazul în care erau loviți de necesitatea de a-și părăsi locuințele. Umbrelele erau de prisos în fața tremurului gălăgios al vijeliei, dar mai ales pentru că reprezentau o sursă de atracție irezistibilă pentru curenții electrici. O duhoare dătătoare de fiori plutea în întreg orașul, din pricina gunoaielor care se descompuneau în tihnă pe ici, pe colo, îmbibată cu mirosul arzător al fumului izvorât din întâlnirea pe care televizoarele, telefoanele mobile sau radiourile și-o dădeau pe ascuns cu trăsnetele. Nu mult trecu până când o pană de curent lăsă Bucureștiul în paragină.

          Niculae se deșteptă din somn, dar greu îi fu să chitească în ce moment al zilei nimeri. Este confuzia pe care o întâmpină multă lume în astfel de conjuncturi întru totul neprielnice unui orar bine pus la punct, dând peste cap atât trecerea timpului, cât și perceperea sa cu preciziune; astfel, mulți se trezeau după-amiaza cu gândul de a-și începe rutina matinală, iar, când colo, erau puși în încurcătură de țagăra punctuală a primului orologiu răsărit în cale. Niculae se găsi într-o situație asemănătoare, sculându-se cu mult mai devreme decât își propuse, însă constată toate acestea mult prea târziu pentru a-și mai putea recăpăta somnul. Se spălă, își drese patul, însă nu simți poftă de mâncare, așa că deschise ușa de la dormitorul mamei sale. Camera, slab iluminată, era cufundată într-o tăcere de mormânt, făcând excepție de la fanfara necontenită a ploilor, iar femeia dormea împăcată, învăluită din cap până în picioare de două pături confecționate din lână. Niculae o privea prin crăpătura ușii și, după ce se asigură că îi aude respirația, se retrase tăcut.

          Băiatul luă loc la biroul său, făurit dintr-un lemn alb, de ulm, devenit cam răpciugos, unde ședeau răvășite tratatele lui de medicină. De acolo, nu trebuia decât să ridice privirea pentru a urmări peisajul morbid al Bucureștiului, filtrat prin particulele de mizerie și colb depuse pe fereastră. Orașul trezea în sinea-i un cumplit sentiment de dispreț, un simțământ care te trimite cu ochii către trecut, mai degrabă decât să trezească în inimă nădejdea pentru viitor. Ori pentru prezent. Nu găseai nicăieri o capitală mai deprimantă, cu buruieni ițindu-se îndrăznețe de printre trotuare, pancarte sfâșiate, etalând produse de mult ieșite de pe piață, tentative nereușite de zgârie-nori, semn al unei proaste judecăți economice, părculețe răzbătute de gunoaie, depozite de deșeuri orânduite fără pic de minte, șantiere împrejmuite de moloz și bucăți de cărămidă de pe care se scurgea în cascade mortarul, hale industriale amplasate undeva departe, uzine cu zidăria scorojită și un fum infernal. Cine ar mai fi trăit, dar cu adevărat, în asemenea Golgotă?

          Se hotărî să mai lectureze din cursuri preț de două ceasuri, după care avea să se întâlnească cu Marian și Magdalena la casa celor doi. Oricât se străduia să se concentreze, în minte îi răsăreau neîncetat chipurile devastate ale soților Doroftei.