Micul Paris (În curs de reeditare)

VII. Reduta

     — Eh...

     — Ești sclavul lui.

     — Mnah...

     — Au murit atâția și-au să moară...

     — Legea naturii, Nicule. Cum crezi c-am intrat la facultate?

     Niculae nu mai știa ce să spună. Întrebă:

     — De când?

     — Din două mii doi.

     — Deci, când mi-ai dat biletul...

     — Eram sclavul lui, firește.

     Radu Dăscălescu zâmbi cu maleficitate.

     Niculae ezită să mai vorbească. Gândi: „E doar o iță din toată rețeaua asta complicată și depravată. Nu se merită. E pierdut."

     — Ești pierdut, Nicule, zise Dăscălescu întorcându-se și parcă citindu-i gândurile.

     Niculae înmărmuri. Broboane reci de sudoare îi potopiră fruntea. Mario și Teodor încleștau din fălci și căutau cu ochii o salvare, o mână de ajutor, orice. Zadarnic.
     Atunci, Radu Dăscălescu, retras îndărătul celor șapte pușlamale, discret și trufaș, scoase un telefon. Apelă încetișor, îngreunând procesul, pironindu-și privirile într-ale lui Niculae. În sfârșit, duse telefonul la ureche și vorbi ceva neînțeles, dar lăsă deliberat să se audă ultimele cuvinte: „Îi facem uitați".

     — Hai, luați-i, ordonă Dăscălescu.

     Cei șapte asta și așteptau. Mario, Teodor și Niculae se zbătură, dar nu puteau nimic mai mult decât să se miște ca niște pești pe uscat în mâinile viguroase ale huliganilor. Fură înșfăcați.
     Parcul, martor la aceste hărțuiri, tăcea, potolindu-și cursul vieții. Copacii nu-și mai fluturau coroanele în vântul slab și primăvăratic, iar tremurul tufișurilor, odinioară terifiant, slăbi în fața acestor căpcăuni. Toate se deșertară de orice urmă de vitalitate. Ziua următoare, lucrurile aveau să își reia cursul normal: băncile aveau să fie din nou ocupate, trunchiurile arborilor aveau să fie din nou scobite de câte o ciocănitoare, fântâna — acum, stearpă — își va revărsa din nou apele spălăcite, oamenii vor colinda iarăși aleile ca și cum nimic nu s-ar fi petrecut în noaptea precedentă. Timpul va mătura totul, ororile își vor lua zborul pentru a se pierde în nemărginire.

     Un sunet care se asemăna izbitor cu sfârâiala unei sticle de plastic la contactul cu asfaltul — deopotrivă sfâșietor și agasant— sparse liniștea și risipi brusc întunecimea. Era zbârnâitul bolnav al unei vehicul. Motorul răspândea un zgomot asurzitor, ca un demon ce își despletește blestematele de aripi frecându-le de fațadele blocurilor, voind să spargă ferestrele locuințelor, să deștepte morții din morminte și să sporească mai zdravăn spaima care îi cuprinseră pe Niculae, Teodor și Mario. Deodată, se contură în zare o dubiță Peugeot, tăind din scurt intersecția bulevardului cu strada Avram Iancu și pătrunzând pe Calea Pache Protopopescu.

     — E Coșar. E Coșar, nu? șopti Niculae.

     Frații tăcură, așteptând cu sufletul la gură.

     Dubița se apropia cu mare viteză, fără să țină cont de regulile de circulație, trecând uneori pe contrasens, oscilând între faza lunga și faza scurtă a farurilor. La un moment dat, luminile se opriră, iar poziția ei nu mai putea fi estimată decât în raport cu bubuiala motorului.
     Radu Dăscălescu nu era de văzut. Cele șapte siluete întorceau capetele.
     O frână violentă le dădu de înțeles că vehiculul se opri. Motorul își ogoi bocetul, iar totul se pierdu din nou în neguri.