Parfum De Toamnă

2. Pierdere şi câştig

  - Emma, îmi pare rău pentru mama ta şi pentru tine. Eu şi Lily ne-am gândit să te luăm la noi. Avem o casă...

  - Refuz. Ce te face să crezi că venind aici pe nepusă masă, aducând o simplă vorbă, m-ar face să vin cu tine?

  Toată viața mea am așteptat să-i arunc aceste vorbe în față.

  - Ai plecat când mama ți-a zis că e însărcinată, om fără suflet și acum, te-ai întors și-mi vorbești de parcă ne cunoaștem. În trecut, nu ai vrut să-mi fii tată... Ești pur si simplu penibil. Ți-a păsat vreodată dacă aveam ce pune pe masă? Dacă eram bine? Dacă îmi lipsea iubirea unui tată? Nu. Absolut nu. Eu nu mai sunt de mult fata ta. M-ai pierdut când ne-ai părăsit. Te rog, să nu mai apari niciodată în viața mea. N-ai ce căuta aici. Las-o pe mama să se odihnească pe lumea cealaltă în liniște. Mă descurc fără tine. Doar m-am obişnuit, străinule.

  Tata rămâne fără cuvinte și până să zică ceva, măresc pasul cu mâinile în buzunar. Nu vreau să mai aud nici măcar un cuvânt de la el. Este un nimeni pentru mine. Nu merită niciun lucru bun venit din partea mea. Dacă mă gândesc mai bine, până și vocea lui mă enervează.

  - Emma, te rog, să mă asculți, strigă tata în urma mea.

  Strâng din dinți, fără să mă întorc.

  - Niciodată. Voi pleca exact ca tine din viața mamei. Ești un mare gunoi că ai îndrăznit să vii aici. Să nu te prind că încerci să mă cauți. Stai departe de mine și de viitorul meu!

   Plec fără să-i mai spun ceva sau să aştept încă o vorbă de la el. Decid să merg singură prin ploaie. Mă încăpățânez să-i mai cer bani de taxi unchiului meu. Merg pe jos, prin ploaia nemiloasă, până decid să mă opresc într-o stație de autobuz, fiindcă găsesc niște bani rătăciți în buzunarul gecii. Lumea cam întorce capul mirată după mine. Nu ați mai văzut o persoană distrusă? Regret că nu mi-am luat ceva cu glugă pe mine, în loc de un tricou negru. Îmi dau părul ud de pe față și mă așez pe banca din stație. O doamnă se uită la mine. Prima dată, am crezut că se uită dezgustată la mine, dar, de fapt, mă privește cu milă. Scoate un pachet de șervețele. Întinde mâna spre mine cu două șervețele. Le iau și îi mulțumesc. Mă șterg pe față, gât, piept și brațe. Apare autobuzul și mă pun pe un scaun la geam. Mă apuc să-mi piaptăn părul cu degetele. Sunt foarte agitată. Nu mă pot controla și îmcep să plâng.

~☆~

  Intru udă leoarcă în casă. Picături cât o monedă rămân pe podea, când păşesc. Tare mult mi-aș dori să fiu certată pentru asta. Când ajung în dreptul bucătăriei, îmi sare în ochi cana mamei, pe care abia i-am cumpărat-o. Nici nu-mi dau seama cum într-o clipă sunt în fața ei. Pur și simplu picioarele mele au mers singure. Fără să gândesc, lovesc cana, țipând de durere. E nevoie ca cineva sau ceva, în cazul acesta, să mai simtă ce înseamnă să fii distrus. Cana se izbește de perete, transformându-se într-o gramadă de cioburi. Ecoul sunetului pe care l-a produs când s-a izbit de perete îmi răsună în cap de parcă s-a spart în el. Picioarele iar încep să meargă singure, dar mai mult târându-se chinuite. Mă duc în baie să arunc hainele ude în coșul cu rufe, apoi intru în camera mea și pun pe mine doar niște chiloți și un tricou lung. Nu voi mai ieși din casă toată săptămâna. Îmi văd ochii unflați în micuța oglindă de pe noptieră. Arăt groaznic. Vreau să mă duc la ea, dar cad brusc în genunchi, plângând şi punându-mi capul pe pat, înconjurându-l cu brațele. Nu se poate una ca asta. Nu pot asimila asta. E imposibil de crezut. De ce eu? Într-un final, ațipesc.

  Simt o uşoară zguduitură. Mă trezesc buimacă. Unchiul meu stă lângă mine, în genunchi, cu același sacou negru, asortat cu pantalonii şi cămaşa neagră de la înmormântare. Mă priveşte ca pe un animal abandonat. Prea multă milă se reflectă în ochii lui, iar eu mă simt deja fragilă, dar nu-mi doresc să fiu. Vreau să dau impresia că sunt puternică și matură să-mi continui drumul singură în viață. Nimic nu trebuie să mă oprească. Voi rămâne mereu în picioare, exact ca mama.