O noapte gri

Lanțurile-praf, cenușă

̶ Ce e acela?

̶ O să vezi, ai răbdare. Ajută-mă să trezesc oamenii aceștia, o să ne ajute să luptăm cu strigoii, cu nobilii din cetatea. Să ne facem treaba bine și îți ștergi datoria față de cei care chiar ți-au dat șansa. Plănuim un atac.

̶ Asupra pricoliciului?

̶  Nu. Pricoliciul acesta a încercat să își facă o haită. Ei nu fac asta fără un motiv, de obicei vor să lupte cu o amenințare mai mare, strigoii, nobilii tăi. Ne poate ajuta el, ne pot ajuta și ei. zise ea arătând spre victimele pricoliciului. Dar trebuie să îi trezim mai întâi.

Mira se întoarse la lucru. El era confuz, nu știa dacă acel corp albastru izvora din întunericul care inunda acum lumea întreagă, care aducea moartea, despre care știa că e definitivă pentru oricine, sau dacă femeia aceea era sursa luminii albastre a lumânărilor. Căzu de acord să o ajute doar pentru a-i demonstra că nu are șanse de izbândă, nu-i poate readuce la viață. Apoi să treacă la lucruri concrete care să îl ajute cu adevărat să prindă nobilii și să-i execute pentru adevărata trădare. Apoi o să-l execute și pe criminalul care a făcut toate astea, om sau pricolici, ce o fi, în Piața orașului, ca să asigure pe toată lumea că pericolul a trecut. Se apropie de ea, avea multe întrebări, părul femeii curgea pe umeri în valuri albastre și verzi. Uneori se îndoia dacă ceea ce trăia era real. În povești întotdeauna prințul pleacă să lupte cu dușmanii, iar pe drum găsește aliați, dar la el toți veneau buluc și nu știa cum să îi aleagă.

În toiul luptei cu acei lupi fioroși, pe când se găsea lângă unul dintre nobilii de la curte, acela s-a întors spre el cu ochi roșii în care se citea disperarea și i-a strigat: „Durează prea mult!" Apoi a ridicat sabia și a lansat o lovitură de care Vlad s-a ferit rostogolindu-se în zăpadă. Nobilul nu s-a lăsat, l-a urmărit lansând lovituri care niciodată nu-și atingeau ținta, parcă era un făcut. Vlad a găsit niște surse de energie neștiute, s-a ridicat în picioare și atunci flăcări albastre i-au înconjurat pe amândoi. Mira, femeia cu piele albastră, a trecut printre flăcările înalte cât un om cu ușurință, l-a privit în ochi pe atacator, apoi cu mâna stângă a trimis săgeți de foc spre inima nobilului care s-a prăbușit instant. Nu mai știa Vlad cât duraseră toate astea, pentru că atunci când flăcările s-au stins, la câteva secunde după ce frigul și întunericul nopții de iarnă l-au înghițit pe nobil, era deja ziuă și toți camarazii lui căzuseră în luptă lângă haiduci, iar atunci s-a simțit cu adevărat singur. A revenit la castel și după câteva zile a început epidemia, apoi nobili pe care îi crezuse morți s-au întors la curte. În aceeași perioadă au început crimele și ulterior a fost condamnat pentru ele și trădare și închis în temnița orașului, ca un infractor de rând.

Femeia-albastră scoase din geantă o sticlă micuță, își spălă fața și îl îndemnă pe Vlad să facă la fel. Se conformă. O răcoare plăcută îi traversă tot corpul, nu mai simțea oboseala, nici rănile care nu i se mai vindecaseră, ieșii din reverie. Dădu la o parte un bandaj pe care-l avea pe mână, nu mai era nimic acolo, nici urmă de rana de tăietură pe care o avusese dintotdeauna și niciodată nu se vindecase. Tot ea îi cususe rana aceea, tot cu fir de argint după cum spunea. Era uimit: rana se întindea de la încheietură și se împărțea în fire dureroase, din care mai rămâneau acum doar două cicatrici, spre degetul inelar și spre arătător. Crezuse în închisoare că infecția îi va venii de hac, iar acum zâmbea mulțumit.

Mira ridică mâinile ei către tavan, lumânările care țineau relele la distanță ardeau acum cu și mai multă putere decât înainte. Scântei se desprinseră din palmele ei, plutiră în sală și se transformară în flăcări albastre năprasnice care se opriră pe piepturile victimelor, acolo unde se întinsese și prinsese într-o cusătură puternică firul de argint. Mâna lui Vlad strălucea în întuneric. O privii întrebător pe femeie. Ea îi făcu semn cu mâna: învârtii degetele în aer și îl îndrumă să o imite. Vrăjitoarea îi arătă cele șase flăcări care ardeau acum în sală, Vlad trecu pe la fiecare și repetă gestul, întotdeauna uitându-se la ea pentru confirmare, ori dacă e bine ce face, ori dacă vede și ea ce vede el. Flăcările se adunară în mingi de foc care se învârteau la nesfârșit, tot mai repede, tot mai furios, până când se descărcară în piepturile victimelor ca niște fulgere micuțe. Lumina palidă murdării sala. Oamenii-treziți clipeau ca după un somn greu. Vlad era fără cuvinte.

̶ Te-ai descurcat foarte bine. Acum mai trebuie să găsim pricoliciul care le-a făcut asta.

̶ Unde? Se întoarse el spre ea, cercetându-și mâna amorțită.

Mira nu-i oferi decât geanta pe care ea o purtase până atunci pe umăr. I-o aruncă de-a dreptul în față și strigă după gărzi spunând că spurcăciunea e acolo, vampirul, să vină să îl prindă, apoi îi spuse lui Vlad mai încet că orice ar face, să se întoarcă la cetate, acolo unde e lumină albastră. Uimirea îl paraliză și nu-l ajută să ofere o reacție potrivită situației, dacă exista așa ceva. Ridică mâna spre gardieni, nu mai avea acea putere pe care o avusese mai devreme. Se dădu bătut și în fața ei, și în fața lor.