O noapte gri

Lanțurile-praf, cenușă

Tusetele fantomatice se izbeau de pereții spitalului și parcă suflau plumb peste tot ce se găsea cuprins între ei. Doctori și asistente se învârteau printre pacienți, erau confuzi, obosiți; era momentul pe care Mira îl așteptase: holul era prea plin, nimeni nu îi va observa. Nu avea cum să intre altfel în morga spitalului decât dacă se amestecau printre furnicile care se învârteau de la un bolnav la altul. Stăteau în mijlocul unui hol luminat de câteva lămpi, aceea ce îi făcea să asemene unor fantome: toată lumea îi ocolea și dispăreau tot mai mult cu fiecare privire care confirma faptul că sunt și nu sunt acolo. După cum își tot repeta Vlad, nu avea cum să fie reală, sau dacă era, nu avea cum să fie real nimic din ce spunea sau făcea: pentru el, ea izvorâse din smoală și l-ar fi prins și pe el în același material și l-ar fi privit cum se zbate și scufundă.  Cum nu mai avea nici un aliat, căzuse la o înțelegere cu ea, din teamă că o să adoarmă apoi o să se trezească iar lângă un cadavru și nu o să poată spune dacă e vinovat sau nu pentru că nici el nu știe. De când evadase din închisoare nu a mai avut liniște: tot timpul în gardă, tot timpul pregătit să se apere sau să fugă. Își tot repeta că dacă nu era vinovat de asta, era vinovat de cealaltă și nu găsea o explicație rațională pentru situația în care se afla.

Se auziră de undeva din capătul holului pași ușori. O infirmieră căra pe brațe un coș cu halate abia spălate, iar fața îi înghețase într-o expresie de oboseală pe un fundal mort ca de marmură. Mira începu să fredoneze, tonurile timide nu aveau nici un efect. Se ascunse în spatele unei coloane reci. Ridică tonul, infirmiera se oprii pentru câteva clipe, era năucă, Mira continuă să fredoneze, apoi să articuleze cuvinte întregi care se scurgeau lent ca mierea în urechile femeii. Infirmiera lăsă coșul să îi cadă din mână și se grăbii spre un colț îndepărtat al holului, spre un adevărat spectru. Trecu ca un fulger pe lângă Mira, repetându-i halucinației din colț că nu trebuia să fie acolo, să se întoarcă în salon. Femeia aceea vedea un pacient bolnav, Vlad o vedea doar pe ea. Asistenta auzea tusete puternice, iar el îi auzea cântecul vrăjitoarei care-i promisese că-l va ajuta, dar ea se juca cu mințile supușilor lui. Luară cât de repede putură două halaturi, un cearșaf și o targă ce se găsea în hol și se îndreptară spre morgă.

Soldații care păzeau ușa de la morgă dădură cearceaful la o parte: Vlad înghețase de-a dreptul. Unul dintre soldați întrebă care era cauza, nu părea să fi fost bolnav ca toți ceilalți. Mira își trecu mâna dreaptă pe deasupra feței lui Vlad și atunci apărură ca prin minune semnele bolii pe care doar paznicii le vedeau.

̶ Nu vedeți ce slab e? zise ea arătând spre fața osoasă care li se înfățișa celor doi. Boala l-a secat de putere.

Se dădură la o parte și îi făcură loc să intre. Intrușii nu aveau timp de pierdut, puteau să își pună în pericol deghizarea dacă venea din spate un adevărat angajat al spitalului. Era liniște, erau singuri, dacă se grăbeau... Vlad coborî de pe targă încă tremurând. Aveau să reușească și să plece de acolo fără măcar să fi știut cineva ceva... Mira scoase din geanta mică pe care o cărase pe umăr un ac și un fir de argint. Dădu la o parte cearșaful de pe unul dintre cadavrele ce se găseau acolo, nu, el murise din cauza epidemiei. Următorul, da, el era una dintre victimele criminalului care tot teroriza orașul. Rana adâncă din piept lăsa să se vadă lipsa inimii. Ea începu să coasă. Să coasă tot mai repede, rămânând cu spatele întors către Vlad. Cu coada ochiului văzu că el purta un halat alb asemenea doctorilor și dădea la o parte cearșafurile și căuta, asemenea ei, victimele. Le analiza cu atenție urmele rănii, iar ea închidea acele răni după el. Își nota într-un carnet numele victimelor scrise pe cartonașele pe care le aveau legate de degetul mare de la picior, căuta o legătură între ele.

̶ Nu ești doctor, spuse ea zâmbind.

̶ Nici tu nu ești asistentă.

Amândoi se opriră, se întoarseră cu fața unul către celălalt. Mira îi mulțumii că a venit, îl asigură că e totul și în interesul lui, dar își aduse aminte că nu avea timp de pierdut și reluă cusutul. Îi mai repetă încă o dată că o să îi explice mai multe mai târziu, dar că pentru moment se descurcă de minune.