O noapte gri

Lanțurile-praf, cenușă

̶ Oprește-te! Îi zise el. Îți interzic. și aruncă de pe masă un instrument ascuțit care tăie firul. O să pun să fii arestată!

̶ Nu ai nici o putere, de nici un fel în orașul acesta. Îi răspunse ea fără să îl privească. Nu te mai împotrivii, ești aproape ca noi. Zise ea dându-și după ureche o șuviță din părul care îi curgea pe umeri în valuri albastre și verzi.

̶ De asta m-ai salvat atunci în pădure? De ce m-ai blestemat? Până acum m-ai tot plimbat după tine, spune-mi adevărul!

̶  Trebuia să te las acolo, te-ai fi descurcat si singur cu ei toți, nu-i așa? Și acesta nu e un blestem, ți-am dat șansa la viață. reluă ea cusutul. Ai fost de acord să vii cu noi, ți-am explicat, ai citit scrisoarea Parcelor, te-am convins că nu te mint.

Mâna lui îi prinse ca un clește încheietura Mirei, o forță să încheie lucrul. Îi răspunse:

̶ Blestem e că de atunci mă trezesc în fiecare săptămână lângă un cadavru căruia îi lipsește inima și nu știu dacă sunt vinovat sau nu, blestem e că eu am văzut pe fiecare nobil mort pe câmpul de luptă și apoi au venit în castelul meu și m-au arestat! Blestem e că sunt acuzat de crime, de otrăvirea orașului și de complot cu haiducii și tu nu faci nimic concret ca să mă ajuți dacă voi tot spuneți că ăsta vă e scopul!

̶ Plânge-ți durerea mai tare, o să te audă cineva, ori cerurile ori soldații care au ordin să te prindă. Îi replică ea tăios. Și o să fie rău pentru amândoi! Dacă ai fi un foc, ai arde cu flacără prea mare și ai pârjolii tot, când, de fapt, lumea are nevoie doar să-o încălzești. Energia pe care o ai, și așa puțină, e irosită. Misiunea noastră e migăloasă, dar avem puțin timp, trebuie rezolvat totul în seara asta, după aceea vor fi trecut de șase săptămâni și nu o să-i mai înlăturăm vreodată.

̶ Nu știu cum de nu au observat că nu arăți a om, dar nu îmi pasă. Mira tresării. Nu am să uit că m-ai salvat de spurcăciunile din pădure, sau de netrebnicul acela, dar te avertizez că nu mai am nimic de pierdut și dacă o să calci strâmb nu o să trec cu vederea. Nu am pic de încredere în voi și nici nu meritați! Nici nu știam că existați cu adevărat până acum, cum să mă încred în ceva ce pare scorneala unei minți tulburi? Doar atât vreau, să le dovedesc că sunt nevinovat și să-i fac să plătească pentru nedreptățile pe care le-au făcut!

Femeia scoase la vedere lănțișorul pe care îl purta. Vlad observă că pandantivul de aur se asemăna unui bănuț care pe margini era străbătut de un model ce se asemăna unei sfori împletite, iar în mijloc, în planul apropiat trei brazi care creșteau dintr-o tulpină adăposteau în spatele lor doi munți de pe crestele cărora se rostogoleau nămeți de zăpadă. Îi era cunoscut și se dădu în spate cuprins de uimire.

̶ Dușmanii tăi, și ai noștri, sunt strigoii care dacă scapă cu viață după noaptea asta, nu o să mai ai ce să le faci. Nu mai avem de a face cu oameni, tu asta nu vrei să accepți și să înțelegi, iar autoritățile competente, cărora le răspund eu, nu se ocupă de legile voastre! Ești aici pentru că alții ți-au dat șansa, nu ai câștigat încă nimic de unul singur. Îți creează ocaziile, dar trebuie să te ajuți pe tine. Ești mulțumit? Toate detaliile nu le cunosc eu, poate că nici Parcele.

̶ Îți sunt dator. Recunoscu Vlad cu voce demnă. Sunt vampir cum zic ei toți? Când pot să-mi fac dreptate? Știu vinovații, toți nobilii din ținut! Ce-i cu energia de care vorbești? O s-o folosesc să-i prind și să-i închid!

̶ Nu-mi ești mie dator cu nimic. Nu ai energie slabă ca un om, dar nici puternică, așa ca noi. Uită-te la rănile oamenilor ăstora. Vlad venii lângă ea. Nici un om nu putea să facă așa ceva, iar tu ești om. Aici e cazul unui pricolici.