LYCAN

6. Captivă În Propriul Trup

 Sprânceana lui dreaptă se ridică uşor, apoi îşi îngustă ochii la mine. Se întoarse şi mă analiză din nou, din cap până în picioare, probabil gândindu-se ce poate un om ca mine să facă atât de rău. În ochii lui, sunt precum este o furnică în ochii mei.

— Ei bine, nu te opri acum, vorbi leneş, iar eu mi-am muşcat buza de jos, începând să îmi fâțâi genunchiul din cauza stresului. Oare are rost să îi spun ce s-a întâmplat, sau îmi pierd timpul? Nu e ca şi cum aş avea altceva de ales, în momentul ăsta.

Am expirat cu putere.

— Nu am fugit. Eram la vânătoare şi, fără să îmi dau seama, m-am aventurat prea mult în pădure, atunci am fost atacată de urs. M-a urmărit până în valea în care m-au găsit vârcolacii tăi, dar din cauza rănilor am rămas inconştientă câteva ore bune. Acum, cu toţii cred că am fugit, aşa că îmi vor pedepsi familia. Mi-am muşcat şi mai tare buza atunci când am simţit lacrimi în ochi, pe care le-am şters imediat, cu furie.

Amun tăcu din nou, analizându-mă cu acea privire curioasă, ce devine enervantă.

— Realizezi că dacă te întorci acum, te vor omorî înainte să ai şansa să vorbeşti. Şi chiar dacă o faci, nu te vor crede.

Capul meu s-a întors repede spre el. Şocată de faptul că vorbeşte astfel despre eliberarea mea, am început să mă fâţâi de pe un picior pe altul.

— Nu îmi pasă de asta. Am fost condamnată din momentul în care m-a ales pentru armata lui. Aducându-mi aminte de asta, mi-am privit palma. X-ul a dispărut complet, alt detaliu pe care nu am cum să îl explic dacă mă întorc. Acea rană ar fi avut nevoie de vreo două-trei săptămâni să se vindece şi cu siguranţă ar fi rămas o cicatrice.

— Vreau să mă întorc pentru că astfel pedeapsa o iau eu, nu familia mea. Mă poate omorî, nu îmi pasă, deşi cunoscând cât e de obsedat după noi recruţi, cred că va avea grijă să am parte de o transformare dureroasă.

Amun puse paharul pe masă şi se întoarse cu spatele, începând apoi o plimbare lentă spre fereastră.

— Deci crezi că te voi elibera, te voi lăsa să te întorci la inamicul meu şi să devii un soldat în armată ce va lupta mai târziu împotriva mea?

Am închis ochii şi mi-am înghiţit amărăciunea din gât. Ştiam că nu are niciun rost să încep discuţia asta şi să apelez la o latură umană a lui, din moment ce nu are aşa ceva.

— Atunci, îţi cer moartea chiar acum. Doar nu mă lăsa să trăiesc într-o celulă, cu gândul că mi-am ucis familia.

Amun nu mai spuse nimic, privi pe fereastră câteva secunde, apoi mă privi din nou pe mine, parcă tot mai contrariat de vorbele mele.

— Toţi oamenii din ţinutul tău sunt aşa?

Confuză, m-am încruntat.

— Ce vrei să spui?

— Puternici, dornici să se sacrifice, curajoşi...

Buzele mi s-au desprins din cauza surprinderii. Sunt încă prea şocată şi afectată de tot ce se întâmplă, dar chiar m-a făcut puternică şi curajoasă?

Simţindu-mă, brusc, ruşinoasă, mi-am aplecat capul. Încă nu conştientizez că vorbesc cu un rege. Akima m-ar fi decapitat până acum doar pentru îndrăzneala de a-l privi direct în ochi de atâtea ori.

— Nu ştiu, nu i-am cunoscut pe toţi. Am răspuns sinceră, ai am observat cum colţul gurii i se ridică într-un zâmbet mic. Am privit şi eu pe fereastră, amintindu-mi ce am văzut prima dată când am venit aici şi am scăpat de Jahal. Mă întreb dacă aici oamenii sunt nevoiţi să îşi vâneze singuri hrana în fiecare zi, aventurându-se în sălbăticie şi ştiind că există riscul să nu se mai întoarcă. Dacă sunt smulşi din propriile familii şi transformaţi, ca nişte animale de turmă, şi dacă sunt împerecheaţi în acelaşi fel, fără măcar să se cunoască între ei. Curiozitatea începe să sape tot mai adânc, dar am alungat-o repede. Nu sunt aici să analizez viaţa oamenilor din teritoriul lui Amun.